Am crezut că pot schimba lumea, dar lumea nu se schimbă. Am crezut că pot muta munţii, dar munţii vor dăinui veşnic neclintiţi de vremi. Am învăţat în schimb că oamenii ne dezamăgesc şi am realizat că nu trebuie să mai am aşteptări de la nimeni. Din viaţă adunate, îmi aştern gândurile, experienţele unui tânăr care a străbătut bună parte din drumul anevoios, plin de greutăţi spre definirea unui ideal, spre atingerea unor ţinte, care parcă întinse de un elastic uneori se apropiau, alteori se îndepărtau. Piedici şi aşteptări în zadar, deziluzii şi vise spulberate, mi-au întărit credinţa, m-au făcut să înghit în sec, să urlu, apoi să zâmbesc, dar niciodată să plec fruntea. M-au călit şi cu toate câte mi-au fost mai puţin pe plac, am luat-o de la capăt mai senin, mai curajos şi cu încă o lecţie învăţată.
Ştiu că nimeni nu te ajută nici măcar cu o vorbă bună. Eşti singur în faţă cu viaţa, în suflet cu Dumnezeu şi la tot pasul cu ispite. Robia a ajuns să domine lumea civilizată şi diploma de licenţă să devină cerinţă de bază pentru CV-ul de tânăr aspirant al unui loc de muncă în depozitul unui supermarket.
Cu-i îi pasă? Mitraliaţi-ne, dar suntem prea mulţi! Vă gândiţi că suntem masă de manevră şi suntem buni lipitori de afişe, umplutură la mitinguri şi votanţi din când în când.
Nu. Noi nu dormim, nu ne închideţi gura la ordin. Suntem născuţi din cenuşă celor care s-au jertfit ca noi să nu mai suferim.
Inspirându-mă din versurile lui Adrian Păunescu v-aş descrie plastic viitorul... Mor votanţii voştri, mor, muriţi şi voi în moartea lor...
Ştiu că vor trece ani mulţi, iar tinereţea mea va fi demult uitată în timp, multe persoane dragi nu vor mai fi cu mine pe pământ, ci doar le voi zări aievea, undeva departe-n gând. Nu vreau să cred că îmi puteţi cere să renunţ la calitatea de om, chiar dacă sunteţi dezumanizaţi şi ahtiaţi după lucruri efemere. Am ales să lupt şi să sper că faptele generaţiei mele vor lumina destinele şi viitorul copiilor noştri.
