In Evz.r am descoperit, recent, un articol semnat de poetul Corneliu Şerban, fost, timp de aproape patru decenii, jurnalist la ziarul „Flamura Prahovei”, actualul cotidian „Prahova”, perioadă în care am avut onoarea să-i fiu coleg. Acum vreo 20 de ani, Cornel s-a mutat cu familia la Sibiu, lăsându-ne amintirea unui mare jurnalist, autor al unei rubrici consacrate, intitulată „Cuvintele inimii”.Chiar dacă acum este pensionar, pasiunea lui pentru...”Cuvinte” nu s-a stins, el fiind prezent în numeroase publicaţii de cultură.
Articolul de mai jos, publicat de Evz.ro, este o emoţionantă trăire a sa despre oamenii ajunşi la capătul vieţii:bătrânii.
Mama marelui scriitor argentinian Jorge Luis Borges a trăit 99 de ani. Poetul, născut în 1899, a început să-şi piardă vederea când avea 56 de ani, orbind treptat şi trăind aşa până la 87 de ani, dar continuând în acest interval de peste trei dcenii să călătorească enorm şi să aducă noi mărturii ale impresionantei sale disponibilităţi creatoare.
Într-o anumită împrejurare, Borges remarca: „E îngrozitor să trăieşti până la 99 de ani. E îngrozitor să trăieşti şi până la 80 de ani. Hai să spunem că e îngrozitor să trăieşti. Uneori, însă, poate să fie frumos”. Da, într-adevăr, uneori poate să fie frumos. Deşi, în aceste zile, În România şi în lume există destule motive să nu regreţi prea mult o eminentă apropiere a sfârşitului.Viaţa oricui poate pare să fie periclitată la tot pasul. De povara grea a anilor, de boli mai mult sau mai puţin incurabile, de apăsătoarea mizerie a existenţei cotidiene, de atâtea şi atâtea nefericiri ce se pot abate asupra fragilelor fiinţe gânditoare. Cam în acest fel se petrec lucrurile în prezent şi n-are rost să ne amăgim cu nu ştiu ce fals optimism. Totuşi, după ce am citat întunecata reflecţie a celebrului Borges, îngăduiţimi să supun atenţiei dumneavoastră succinta prezentare a unui om aşa-zis simplu, care a trăit şi trăieşte fără vreo pretenţie de originalitate şi notorietate. Este unul dintre oamenii de rând ai Sibiului, din cartierul Ştrand, de pe strada Maramureşului. S-a întâmplat să-l întâlnesc la chioşcul de ziare, apoi l-am văzut deseori intrând sau ieşind din cele câteva magazine ale cartierului. Îşi are singur de grijă. Înaintează încet, încet pe stradă cu mare băgare de seamă, sprijinându-se în baston şi având mereu în cealaltă mână o sacoşă. Într-o zi am îndrăznit, după mai multe ezitări, să-l întreb ce vârstă are, căci mi se părea destul de bătrân şi de interesat de tot ceea ce se scrie prin paginile gazetelor. Mi-a răspuns cu bunăvoinţă, socotind că se cuvine să se recomande: “M-am născut în 1914 şi numele meu este Grigore Craioveanu”. După ce ne-am cumpărat fiecare ziarele pentru care venisem, am mai stat de vorbă, descoperind în persoana sa nu un om acrit de amărăciunile unei vieţi atât de îndelungate, ci un înţelept senin, calm, cu o detaşare tonică faţă de zbuciumul şi agitaţia sterilă a celor din jurul său, a multora dintre ei. Din ziua aceea am ajuns să am un alt mod de a înţelege şi preţui vârstele şi vieţile semenilor mei, dimensiunea şi rostul propriei mele vârste şi existenţe. Reţinând că e bine şi firesc să-ţi urmezi neabătut drumul până la capăt. Neuitând nici în cele mai grele , chiar şi disperate momente, că DA! Poate să fie frumos să trăieşti. Mai depinde şi de noi minunea asta.
