Peste 4 milioane de români, aflaţi la muncă în străinătate, alcătuiesc, practic,  o altă Românie. Un număr aproape egal cu cel al salariaţilor care muncesc acum în ţară!Aceşti rătăcitori prin lume. Cei mai mulţi dintre aceşti rătăcitori prin lume sunt sclavi pe plantaţiile altora, pe şantierele şi fabricile  altora, în casele altora, care trudesc pentru bunăstarea altor naţiuni. De ce emigrează românii, ştim cu toţii. Politicienii, cei care ar fi trebuit să oprească această migraţie economică,  nu au fost preocupaţi să stăvilească acest exod, prin crearea de noi locuri de muncă, să acorde facilităţi angajatorilor, să atragă noi investitori, să ridice agricultura din ţărână… 

Cei mai mulţi dintre politicieni îşi amintesc de cei 4 milioane de români doar în campaniile electorale, atunci când merg înspre ei, cerşindu-le votul. Promiţând. Minţind. Vorbindu-ne apoi nouă, celor rămaşi  în ţară, despre cum contribuie la prosperitatea naţională cei plecaţi la muncă afară. Despre banii trimişi de ei. Despre „civilizarea” lor în occident. Despre puţinele exemple ale românilor care reuşesc să se descurce, pe cont propriu, printre străini. Iar noi ne amăgim şi îi credem, perpetuând visul. Pentru că habar n-avem câte lacrimi şi câtă umilinţă îndură românii care muncesc pentru străini... Tragedia lor nu ajunge până la noi, acasă, pentru că ea nu se tranzacţionează prin Western Union. 

Active News dezvăluie o parte a poveştilor nevăzute, a calvarului prin care trec românii noştri plecaţi la munci agricole în Italia la culesul roşiilor, pe care unii dintre noi le cumpărăm din supermarket-urile din România:

Sclavi sub soarele Italiei, pentru 2 euro/oră

Câmpurile din Puglia, Sicilia şi Langhe sunt pline de muncitori africani şi marocani, polonezi şi români, bărbaţi şi femei, care muncesc sub soarele dogoritor. Fără pauză şi fără apă. Sunt sclavi ai epocii moderne. Ȋn Puglia, de pildă, în 2013 erau înregistraţi oficial 11.204 de lucrători din România. Prin comparaţie, 3.803 erau bulgari şi doar 2948 din ţări africane (Maroc, Mali, Tunisia, Ghana, Coasta de Fildeş, Burkina Faso, Senegal, Guineea şi Nigeria).

Un jurnalist de la cotidianul italian „Avvenire” a fost, reporter sub acoperire, pe una din plantaţiile unde sunt folosiţi imigranţi. Acolo muncesc, cot la cot, africani, români, bulgari. „A fost un sezon extrem de fierbinte. Ȋn două săptămâni, recolta a ucis deja patru muncitori: doi africani, un român şi o italiancă”, consemnează jurnalistul italian, într-un reportaj publicat recent.

Românii trudesc şi pe câmpurile din Nardò (provincia Lecce), unde culeg roşii şi pepeni verzi. Ziua de lucru începe înainte de ivirea zorilor, cu caporalul care formează echipele: între şase şi zece persoane, aleşii fiind înghesuiţi în autoturisme şi microbuze.

Munca începe devreme, în jurul orei 5:00, pentru a se profita de orele mai puţin fierbinţi ale zilei.  Pentru a optimiza timpii şi costurile, muncitorii agricoli sunt obligaţi însă să lucreze în ritmuri epuizante şi după ora 10, când atmosfera este insuportabilă.

„Lucrătorii sunt deseori folosiţi chiar şi mai mult de douăsprezece ore pe zi”, denunţă sindicatul italian Flai-Cgil. Aproape întotdeauna, la orele prânzului, odată ce au încheiat munca, echipele de muncitori sunt mutate să lucreze pe un alt câmp. La cinci după-amiaza, în sfârşit, caporalul dă semnalul: după zece ore de muncă, muncitorii îşi pot îndrepta spatele. Plata pentru culegătorii de roşii este de 4 euro pentru fiecare cutie plină. Cei mai bravi ajung la şapte lădiţe, însă nu pot băga în buzunar cei 28 de euro ce le revin. Din această sumă trebuie scăzută cota pentru caporal, preţul transportului, al sandviciului şi al sticlei cu apă. Ȋntr-o zi bună, lucrătorilor agricoli le rămân în buzunar circa 20 de euro. Adică 88 de lei. O lună de muncă în continuu înseamnă un salariu de 2640 lei. Bani din care românii trebuie să-şi plătească chiria şi să-şi cumpere de mâncare. E greu să mai pui deoparte îndeajuns de mult, pentru împlinirea visului. Iar unii dintre români care speră că, trudind în continuu, vor avea o viaţă mai bună, sfârşesc într-un sicriu pe care famiile lor se îndatorează ca să-l aducă în ţară.

Pentru că sunt comunitari, românii sunt dublu penalizaţi

Pe câmpurile de lângă Nardò muncesc mii de lucrători proveniţi din Sudan, România şi India. Sunt exploataţi, pentru a culege roşiile, pepenii verzi şi căpşunile ce ajung pe mesele italienilor, dar şi în super-marketurile din întreaga Europă. Cei aprox. 400.000 de lucrători (din care 80% străini) se confruntă, însă, cu fenomenul muncii la negru. Sunt lucrători în acord, subplătiţi şi exploataţi. Constrânşi să trăiască în case abandonate şi dărăpănate, aproape întotdeauna fără curent, apă potabilă şi servicii igienice.

Vara reprezintă momentul în care exploatarea în muncă a imigranţilor are o mai mare vizibilitate (inclusiv mediatică), însă în marile concentrări de imigranţi, din locuri precum ghetoul din Rignano Garganico, din provincia Foggia sau în fosta Falegnameria din Nardò, fenomenul este prezent tot anul.

Pe terenurile din Trani, Teggiano, Ragusa – denunţă organizaţia umanitară “Caritas” – prezenţa unor imigranţi victime ale exploatării în muncă este înrădăcinată şi stabilă. În aceste zone, sunt foarte răspândite culturile în sere: munca nu se întrerupe aproape niciodată şi e nevoie permanent de forţă de muncă.

Lucrătorii sunt cu precădere români şi bulgari care, în mod paradoxal, pentru faptul că sunt comunitari sunt dublu penalizaţi. „Sunt izolaţi, ca să nu iasă la suprafaţă situaţia lor", denunţă raportul „Proiectului Presidio” al organizaţiei Caritas Italiana. Şi tot în sere (în special în cele din provincia Ragusa) sunt şi numeroase femei care, pe lângă faptul că trebuie să suporte condiţii dure de muncă şi salarii mizere, sunt deseori victime ale violenţei şi exploatării sexuale.

 „Angajarea ilegală a luat o dimensiune tentaculară"

Raportul „Proiectului Presidio”, dat publicităţii luna trecută de organizaţia „Caritas Italiana”, are ca scop studierea migraţiei, pentru a oferi asistenţă şi sprijin pentru integrarea migranţilor.

„Odată cu extinderea Uniunii Europene către alte ţări, inclusiv România, cadrul s-a schimbat considerabil. Situaţia economică şi socială dezastruoasă din ţările de origine a făcut ca mulţi neo-comunitari, în principal români, să-şi caute locuri de muncă în serele de Ragusa, să accepte salariile mizerabile (chiar şi 20 de euro pe zi, după zece ore de muncă) şi, prin urmare, să anuleze total toate drepturile câştigate de predecesorii lor, în special tunisieni şi marocani. Ca cetăţenii UE, în plus, şederea lor în teritoriul Italiei nu are nevoie de nici o „justificare” legată de locuri de muncă şi, prin urmare, muncitorii nu au fost încurajaţi să ceară condiţii mai bune, inclusiv contractuale. Ca urmare a acestei competiţii, întreaga populaţie străină şi-a pierdut drepturile legate de calitatea vieţii şi a muncii, generând exploatare, reducerea concurenţei între grupurile naţionale, precum şi şomaj şi disiparea cunoştinţelor acumulate în timp”, se precizează în Raportul „Proiectului Presidio” din 2015.  

Nivelul de educaţie şi de cunoaştere a legilor din Italia fiind scăzute facilitează înşelarea şi şantajarea muncitorilor de către maiştri, angajatori şi diferiţi exploatatori. 50% dintre ei nu au acte corespunzătoare; 57,7% au raportat că nu sunt angajaţi cu contract; 72% au făcut datorii pentru a emigra şi, apoi, pentru a lucra în Italia, devenind astfel vulnerabili la şantaj. 

La 31 martie a.c., carabinierii din Catania au arestat 9 inculpaţi acuzaţi că au exploatat mai mulţi lucrători români. Aceştia îi forţau, sub ameninţare, să muncească într-un ritm istovitor pe câmpuri, pentru a creşte astfel profiturile organizaţiei infracţionale. Anchetatorii au audiat mai multe victime, printre care se aflau atât femei, dar şi copii. Victimele erau racolate din România, iar apoi erau aduse într-o stare de supunere psihologică, pentru a fi forţate să accepte condiţii de muncă oneroase. Spre exemplu, în cazul în care încercau să se împotrivească, românii erau ameninţaţi că-şi vor pierde toţi banii câştigaţi.

 Şi, pentru că veni vorba de bani, să amintim faptul că românii care muncesc în Italia  contribuie cu 6,4 miliarde de euro pe an la economia acestei ţări!

Interesant de remarcat că aproape 10 la sută dintre cei plecaţi nu intenţionează să mai revină în ţară, 17 la sută vin o dată la câţiva ani, iar restul mai revin mai des acasă doar să-şi revadă familiile, cărora le lasă ceva din puţina lor agoniseală…