- Ce-ţi doreşti să-ţi aducă Moş Crăciun?

- Nimic…

- Cum nimic? Toţi copiii îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi-şi doresc să le aducă daruri

- Sănătate (după ce-i suflă bunica), iar, în rest,…chiar nu-mi doresc nimic!

- De ce?

- Pentru că Moş Crăciun nu există!

Cum să nu existe Moş Crăciun?! Şi, mai ales, cum să nu existe atunci când ai numai zece ani şi calificative de „Foarte Bine“ la şcoală? Cum să refuzi să crezi în cel mai iubit personaj al copilăriei? Dar, mai ales, cum să-ţi pui bariere dorinţelor, dreptului de a visa? Cum să omori copilul din tine la doar zece ani, atât cât are Izabela Oproiu, din comuna Plopu?! Parte din răspunsuri le-am primit tot de la ea! Nu m-au mulţumit şi nici nu le-am înţeles. Şi, poate, nici nu voi vrea să înţeleg vreodată dorinţa unor adulţi de a-şi maturiza copiii înainte de vreme, de a le spune că „nu se poate, nu există“, de a-i determina să rupă scrisorile adresate Moşului, de a le induce încă de la vârste fragede starea de frustrare…

O altfel de poveste

În căutarea unor elevi foarte buni la învăţătură, dar cu posibilităţi materiale precare, cărora să le oferim calculatoarele puse „la bătaie“ în cadrul concursului „Pentru Tine!”, am aflat de existenţa Izabelei Oproiu, din satul Nisipoasa, comuna Plopu. Fotografiile cu calificativele de „Foarte Bine“ pe linie, dar şi recomandările cadrului didactic Aura Necula ne-au determinat să dezvoltăm un pic „cazul“ Izabelei.

Rezultatele excepţionale ale copilei vin exclusiv din munca ei. Mama poate c-ar ajuta-o, însă n-a mers deloc la şcoală, iar tatăl lucrează la Ploieşti şi, pentru un ban în plus, stă şi peste program. Acasă îl aşteaptă alte treburi. Numai timp şi dispoziţie pentru temele fiicei lui nu are. Singura care-i acordă „atenţie“, nedorită de cele mai multe ori atunci când îşi face lecţiile, este Larisa, sora mai mică, în vârstă de numai trei anişori.

Pentru Izabela, şcoala este un refugiu, dar şi un mod de a le demonstra celor din jur că a fi sărac nu echivalează cu a fi puturos. A înţeles de la mama sa, rămasă orfană de mică şi cu o soră cu dizabilităţi de care s-a văzut obligată să aibă grijă, că fără carte este greu să te descurci.

Trăieşte într-o casă sărăcăcioasă, unde sunt şi bunicii paterni, dar şi familia unui unchi. A priceput încă de mică faptul că banii sunt puţini, iar neajunsurile-s mari şi că, pentru fiecare lucru de care are nevoie, trebuie să aştepte…sau să se descurce fără. Chiar dacă este analfabetă, mama Izabelei lucrează ca însoţitor al surorii sale şi câştigă 500 de lei, adică jumătate din indemnizaţia plătită pentru munca prestată. Cealaltă jumătate i-o dă tatălui ei, în calitate de al doilea însoţitor. Nu putea lucra cu normă întreagă pentru că la ţară treabă în jurul casei este tot timpul, iar copiii au nevoie de supraveghere, îngrijire. Tatăl copilei lucrează la ICERP, ca operator, obţinând salariul minim, bani din care îşi acoperă şi cheltuielile cu naveta.

Până aici, toate par a-şi urma cursul normal. Dar ce se întâmplă cu copilăria Izabelei, cu Moş Crăciun, cu lumea jocului, a viselor frumoase şi fără limită? Ceea ce, probabil, i se va întâmpla şi Larisei, peste câţiva ani…

I s-a explicat că cel mai iubit şi aşteptat personaj al copilăriei nu există, că părinţii nu au posibilităţi pentru cadouri sub brad, iar ea trebuie să se mulţumească doar cu ceea ce are. Unii vor considera o atitudine corectă, adecvată… Dar, oare, la fel vor gândi şi când vor afla că fetiţa i-a scris lui Moş Crăciun nu o scrisoare, două, ci cinci şi tot atâtea a rupt în bucăţi, bucăţele la fel cum i s-a „sfărâmat“ şi sufletul ei de copil?! Un copil care a izbucnit în hohote atunci când i-am spus cu fermitate că Moş Crăciun există, că graniţele n-au ce căuta în lista noastră de aspiraţii, că dreptul de a visa nu ni-l poate lua nimeni, dar dacă îşi doreşti „nimic“, atunci doar atât vei obţine!

Însă, suntem aici pentru a-i demonstra că dorinţele se îndeplinesc, mai ales în această perioadă. Unul dintre calculatoarele pe care deja le avem va ajunge la Izabela, datorită rezultatelor la învăţătură. Era, de altfel, trecut ca dorinţă pe una dintre scrisorile rupte. Mai mult de atât n-am aflam ce ascundeau acele bucăţi de hârtie, însă cărţile de poveşti, rechizitele, hăinuţele pe care dorim să i le oferim, dar mai ales jucăriile şi dulciurile, atât de iubite de copii, îi vor transforma lacrimile de tristeţe în unele de bucurie. Şi de speranţă! 

Şi…o altfel de concluzie

La toată această discuţie a luat parte şi fiul meu, Alex, în vârstă de şapte anişori. Imediat cum am urcat în maşină, l-am auzit spunându-mi:

- Mami, dar eu cred în Moş Crăciun, îl iubesc şi-l aştept!

- Şi eu, puiul meu! Şi voi crede în El şi-n magia Crăciunului până când nu voi mai fi!

„Când încetăm să fim copii, începem să murim”, spunea Constantin Brâncuşi. Pentru Izabela este încă mult prea devreme!


Cei care vor să ne fie alături pentru a-i bucura Sărbătorile micuţei Izabela, îl pot contacta pe Cristi Minculescu, coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, la numărul de telefon – 0726.279.537 sau pot lăsa mesaje pe pagina de facebook a grupului, care este una publică.

Text: Liliana Maxim Minculescu

Foto: Cristi Minculescu