La nici un an după ce au reocupat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, URSS a început deportarea masivă a românilor în Siberia. Acţiunea a demarat în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ora 2.30.
Au fost ridicate, din casele lor, 29.839 persoane, dintre care 5.479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 persoane au fost deportate.
In staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familie într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii – separat. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: “Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori! Sunt emigranţi voluntari.”
Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. La destinaţie au fost obligaţi să-si construiască propriile lagăre, să lucreze in condiţii foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă şi puţină etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.
În anii 1949 şi 1951 au urmat alte doua valuri de deportări, în total peste 40000 de români fiind duşi în gulagurile siberiene, de unde puţini au mai scăpat cu viaţă.
.jpg?width=180&height=180&cropratio=1:1&image=/images/stories/2014/iulie/20/trag(1).jpg)
