Acest Sfânt şi Mare Mucenic Eustatie a fost un vestit căpitan de oşti, pe vremea împăratului Traian (98 – 117). În lume el se numea Plachida, iar suţia sa, Tatiana şi, când nu era plecat cu oastea, trăiau la Roma cu cei doi copii ai lor. Deşi erau păgâni, erau foarte milostivi cu cei săraci. Odată, fiind la o vânătoare cu mai mulţi prieteni, a dat peste o cireadă de cerbi şi umrărindu-i a văzut un cerb mare şi frumos, după care a început să gonească. Pe când se apropia să-l ajungă, a văzut între coarnele cerbului cinstita Cruce a Lui Hristos, strălucind mai mult decât soarele şi pe dânsa chipul Lui Hristos. Atunci a auzit un glas venind de la Cruce şi zicând: „Pentru ce mă goneşti, Plachida? Eu sunt Hristos. Mergi la unul din preoţii mei creştini şi el îţi va arăta calea pe care s-o urmezi”. Botezându-se el şi toată familia lui, i s-a dat numele de Eustatie, soţiei sale numele de Teopisti, iar celor doi fii ai săi, Agapie şi Teoptist. Preotul i-a învăţat calea mântuirii, descoperindu-le ispitele şi încercările, sărăcia şi primejdia, îndemnându-i să primească şi să rabde acele necazuri acum, în viaţa aceasta.
Pierzându-şi averea, soţia, care a fost luată în robie, fiii, răpiţi de fiare sălbatice, a trăit cincisprezece ani, ca paznic la ţarinile oamenilor, în sărăcie şi smerenie. În vremea aceea, împăratul Traian şi-a adus aminte de viteazul căpitan şi punând să-l caute, l-a aflat în satul unde era, dar şi pe soţia şi copiii săi, dându-i iarăşi cinstea cea dintâi.
Pe vremea tiranului Adrian, Eustatie a avut din nou parte de suferinţă şi atunci când a refuzat să aducă jertfă idolilor, a fost dat împreună cu familia sa la fiare, care nici nu se atingeau de dânşii. Atunci împăratul i-a osândit la moarte, prin arderea de vii, într-un bou de aramă, înroşit în foc şi aşa şi-au primit sfârşitul.
