Acest fericit părinte era de neam român şi a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreaptă credinţă, mergând de mic la Sfânta biserică, unde îşi găsea sprijinul sufletesc. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava Lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi. Lăsând desfătarea lumii, a îmbrăcat haina monahicească la schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii, iar aici, Cuviosul Antonie s-a nevoit aşa de mult, încât celorlalţi vieţuitori li se părea că ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoinţele sale, a mers la episcopul locului, Ilarion să-i ceară binecuvântarea să plece în Sfântul Munte Athos. Acesta cunoscând că este monah îmbunătăţit şi poate fi de folos multora, a stăruit ca să rămână în ţară. Întorcându-se la schit, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul Lui Dumnezeu a reînoit sfântul locaş. Aprins de dorul pustniciei, a găsit o peşteră mică într-o stâncă şi singur, a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea.
Aici se nevoia şi mai aprig: pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier, împrejurul său; hrana o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă; vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată; nu dormea pe pat, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de nişte pietre.
Cu harul Lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus, întărindu-i dorinţa de a-i pune trupul în peştera săpată în piatră. După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se şi vorbind cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
