Cuviosul Filaret, a trăit pe la anul 780, pe vremea împăraţilor Constantin şi Irina şi era de loc din Ţara Paflagonilor, fiul unor părinţi de nume bun, Gheorghe şi Ana. După lege, şi-a luat femeie cu cununie şi se îndeletnicea cu lucrarea pământului, din care-şi agonisea cele de trebuinţă pentru trai şi făcea bogate milostenii săracilor. Din pizma diavolului, a ajuns la o atât de mare sărăcie, ca odinioară Iov, încât era lipsit chiar de hrana cea de toate zilele. Dumnezeu însă nu a lăsat ca să se zbată până la sfârşit în lipsă, ci a rânduit prin purtarea Lui de grijă, ca fiul împărătesei Irina, Constantin, să se căsătorească cu nepoata acestui Sfânt Filaret, cu Maria, fată frumoasă şi la suflet şi la trup. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Filaret să fie cinstit cu dregătoria de consul şi să ajungă stăpân pe multe bogăţii, pe care le împărţea cu îmbelşugare săracilor.
Când fericitul a cunoscut că i se apropie sfârşitul şi mutarea lui la Hristos, a chemat toate rudele şi le-a prezis cele ce aveau să se întâmple fiecăreia. A adăugat însă şi aceste sfaturi vrednice de pomenire: „Să nu uitaţi, fiilor şi rudeniilor, iubirea de săraci. Să cercetaţi pe cei bolnavi şi pe cei din închisori. Să apăraţi pe văduve şi pe orfani! Să nu poftiţi lucrurile altora! Să nu lipsiţi de la slujbele şi liturghiile bisericii! Şi ca să spun pe scurt, să nu încetaţi de a face ceea ce m-aţi văzut pe mine făcând”. După ce a spus acestea, s-a rugat pentru ei şi a adormit în pace.
