În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru Nifon, arhiepiscopul Constantinopolului, care a pustnicit în sfânta Mănăstire Dionisiu din sfântul Munte Athos, în anii de la Hristos 1460.
Acest Sfânt Nifon s-a născut în Tesalonic din părinţi binecredincioşi şi de bun neam: mama lui, Maria, era din această cetate, iar tatăl sau, Daniel, se trăgea din Dalmaţia. Aşezaţi în Tesalonic, părinţii sfântului au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. După moartea tatălui, fiul cel mare, Dimitrie, a fost luat la curtea domnitorului Tesalonicului, iar cel de al II-lea, Nicolae, a fost dat la învăţătura cărţilor sfinte, dovedind multă silinţa, încât la vârsta de 12 ani ştia toată rânduiala slujbelor bisericeşti, se îndeletnicea cu citirea sfintelor cărţi şi dorea să-şi adâncească cunoştinţele. Pentru aceasta, curând, fără ştirea dascălului şi a maicii sale, a urmat pe un monah învăţat, numit Iosif, cu care a ajuns la Epidar, unde a rămas alături de vestitul pustnic Antonie, care nu după multă vreme l-a tuns în călugărie, dându-i numele Nifon.
După moartea pustnicului Antonie, călugărul Nifon, plin fiind de râvna învăţăturii şi auzind că în cetatea Iarda este un dascăl foarte învăţat, numit Zaharia, a ajuns ucenic al acestuia. Iar când, după luarea Constantinopolului de către turci la 1453, dascălul Zaharia a fost hirotonit episcop, călugărul Nifon s-a dus la Sfântul Munte Athos, aşezându-se la început în Mănăstirea Pantelimon. Însa după o vreme s-a mutat în peştera Krughi, unde a pustnicit, desăvârşindu-se în învăţăturile sfinte.
De acolo a fost chemat de întâistătătorul Lavrei celei mări a Sf. Atanasie ca dascăl. După multă vreme, cunoscând că în Mănăstirea Dionisiu, cu hramul Sfântului înaintemergător şi Botezător Ioan, se află mulţi îmbunătăţiţi monahi, s-a mutat acolo, unde a îmbrăcat îngerescul chip al schimniciei şi a fost hirotesit, după canoane, citeţ şi ipodiacon, iar apoi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Nevoindu-se mai mult cu cele duhovniceşti, cu privegherile, cu rugăciunea şi cu dragostea faţă de toţi, Sf. Nifon a ajuns curând a fi în adevăr luminator nu numai al Mănăstirii Dionisiu ci şi al întregului Sfânt Munte Athos, încât puterea înţelepciunii lui ajunsese vestită şi în cetatea Tesalonicului.
De aceea, după moartea mitropolitului Partenie al Tesalonicului, soborul episcopilor şi al clericilor aleseră ca mitropolit al Tesalonicului pe Sfântul Nifon, care cu toată împotrivirea lui a trebuit să primească. Aici Sfântul Nifon a propovăduit prin alese cuvinte dogmele Bisericii şi îndemna pe cei bogaţi să ajute pe cei neputincioşi şi pe cei bolnavi, de care sfântul purta deosebită grijă, chiar dacă erau de altă lege, Vestea despre puterea cuvântului şi despre faptele Sfântului Nifon s-a răspândit atât de repe-de şi de departe, încât când, după doi ani, a murit patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nifon a fost făcut patriarh al Constantinopolului şi a toată lumea. Însa nu după multă vreme, la uneltirile unor clerici, Sfântul Nifon a fost izgonit de puterea împărăteasca din Patriarhie la Mănăstirea Sozopoli. Dar după doi ani a fost din nou urcat în scaunul de patriarh al Constantinopolului; însa după scurtă vreme, la uneltirile unora, împăratul a surghiunit pe Sfântul Nifon în cetatea Adrianopol, unde petrecea păzit de ostaşi.
Vestea despre Sfântul Nifon s-a răspândit până departe, încât, auzind cele despre sfântul, domnitorul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1496-1508) dorind să-l vadă, a căpătat, aflându-se la Constantinopol pentru plata tributului, învoirea înaltei Porţi să viziteze pe Sfântul Nifon la Adrianopol. Fiind în faţa sfântului, domnitorul Radu cel Mare grai: "Eu, Stăpâne Sfinţite, doream foarte mult să mă învrednicesc a vedea fericita ta faţă. Slavă lui Dumnezeu că m-am învrednicit a dobândi aceasta astăzi; sunt mâhnit însa de ispitirile ce pătimeşti". Sfântul Nifon îi răspunse: "Preastrălucite Domn, prin multe necazuri ni se cade nouă să intrăm în împărăţia cerurilor, căci zice Domnul ca se cade să suferim primejdiile acestei vieţi cu bucurie". Acestea şi altele asemenea auzind domnitorul Radu cel Mare zise: "Mă rog Arhieriei tale să vii în Tara Româneasca să ne înveţi pe noi, căci cu totul suntem lipsiţi de duhovnicească învăţătura şi de păstor învăţător; acolo te vei odihni şi toţi te vor primi cu bucurie. Dă-mi cuvântul şi voi mijloci la Poartă a ţi se dă voie". Şi, sfântul învoindu-se, l-a luat domnitorul Radu cel Mare cu sine şi l-a dus în Tara Româneasca, la anul 1504, unde toţi l-au primit ca pe un Apostol al lui Dumnezeu. Atunci domnitorul Radu i-a zis:
"Te avem pe tine povăţuitor şi pastor al nostru, ca să ne povăţuieşti pe noi pe calea mântuirii, şi să ai stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti, şi orice vei porunci, se va face". "Mă rog, răspunse Sf. Nifon, ca orice voi face spre îndreptare să primiţi cu bucurie; iar însuti de vei greşi, să primeşti duhovnicească mea sfătuire, pentru că dacă poporul va vedea ca domnul ţării primeşte îndreptare de pocăinţă, şi el cu înlesnire se va îndrepta; şi, dimpotrivă, dacă domnul ţării va calca legile şi va defaima sfintele canoane, atunci se va face tuturor mare cădere". Apoi preaînţeleptul Nifon a poruncit să se adune în sobor toţi preoţii, egumenii manăstirilor şi boierii divanului domnesc, cărora le-a vorbit îndemnându-i la faptele cele bune. Iar puterea cuvântului sau şi înţelepciunea să cea mare atât au mişcat inimile celor de faţă încât toţi au primit învăţătura cu bucurie şi au hotărât a-şi îndrepta năravurile. După aceea Sfântul Nifon a hirotonit episcopi, cărora le-a dat toate rânduielile treptei lor de episcopi, sfătuindu-i să se îngrijească de turma lui Hristos.
În vremea aceea un boier din Moldova, rău nărăvit şi făcând multe rele, a fugit din ţară Moldovei în Tara Româneasca cu femeia şi cu copiii săi. Aici, împrietenindu-se cu domnitorul Radu cel Mare, a voit să-şi ia altă soţie, pe sora domnitorului Radu cel Mare, care, cu toate că ştia că acela este însurat, s-a învoit la aceasta, nesocotind legile părinţilor săi şi canoanele Bisericii. Aflând una ca aceasta, din plângerea femeii dintâi a aceluia, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia să cea după lege. Boierul moldovean a mers şi s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, căutând să-l întărate a izgoni pe Sfântul din Tara Româneasca. Atunci Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor şi, arătându-i scrisoarea femeii celei după lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiască şi i-a arătat că nu se cade să defaime cele rânduite de dumnezeieştile canoane. Dar domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Tara Româneasca.
Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţându-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moartea cea rea şi domnitorul Radu cel Mare şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă a ieşit din biserică.
Auzind acestea domnitorul Radu cel Mare a dat porunca în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine sau altceva, ori îl va primi în casa să îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sf. Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară mică, unde un fiu duhovnicesc al său, Neagoe, din familia Basarabeştilor, îl hrănea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget şi temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru această faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin fagaduinti de multe daruri. Sfântul însa cunoscând vicleşugul domnitorului nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică.
Plecând din Tara Româneasca, Sfântul Nifon s-a dus împreuna cu doi ucenici ai săi, Macarie şi Ioasaf, mai întâi în Macedonia, apoi în Pelotonia, şi de acolo în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Vatoped, unde a fost primit cu multă evlavie. Iar din Mănăstirea Vatoped, Sfântul Nifon a trecut ca un necunoscut în Mănăstirea Dionisiu, unde s-a supus la cele mai de rând ascultări, nefiind cunoscut de fraţii din mănăstire decât târziu prin arătare îngereasca. Şi făcând multe minuni Sfântul Nifon şi-a dat obştescul sfârşit în Mănăstirea Dionisiu, la 11 august 1508.
Ajungând domnitor, Neagoe Basarab, care fusese fiu de spovedanie al Sfântului Nifon, a trimis la Sfântul Munte Athos o delegaţie ca să aducă în Tara Româneasca moaştele Sfântului Nifon "ca să curateasca greşeala Radului şi a altora, care făcuse rău sfinţiei sale". Dezgropând trupul Sfântului Nifon şi aşezându-l în coşciug de lemn, delegaţia trimisă de Neagoe Basarab, împreuna cu câţiva călugări din Mănăstirea Dionisiu şi cu mitropolitul Neofit de Anchialos, l-au adus în Tara Româneasca, unde l-au dus cu alai mare la Mănăstirea Dealului şi l-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. În tot timpul nopţii în Mănăstirea Dealului s-au făcut rugăciuni pentru iertarea păcatelor domnitorului Radu cel Mare; iar în revărsatul zorilor Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune a văzut în aţipeala iertarea lui Radu Vodă.
După ce au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea poporului, moaştele Sf. Nifon au fost aşezate în sicriu de argint poleit cu aur şi înfrumuseţat cu pietre scumpe şi cu smalţ şi înapoiate la Mănăstirea Dionisiu din Sf. Munte Athos. Călugării de la Mănăstirea Dionisiu au dăruit cu bucurie lui Neagoe Basarab capul şi o mâna din moaştele Sfântului Nifon, care au fost aşezate în Mănăstirea zidită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Evplu diaconul.
Acest sfânt a trăit în zilele împăratului Diocletian şi era de neam din cetatea Catania, din Eparhia Siciliei. Fiind el pârât la guvernatorul Calvisian că este creştin, şi nevoind a se lepăda de Hristos a fost supus la nesfârşite şi grele chinuri, după care, taindu-i-se capul şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea târnosirii cinstitei şi înfrumuseţatei case şi dumnezeieşti biserici a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, numită Eleusa.
Tot în această zi, pomenirea Icoanei celei nefăcută de mâna a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În zilele binecredinciosului împărat Tiberie, la anii 576, s-a făcut minune mare. O femeie, anume Maria, iubitoare de Hristos şi patriciana cu vrednicia, fiind văduvă, a căzut într-o boală grea şi fără de leac; şi deznadajduindu-se de tot ajutorul omenesc, se lasă în nădejdea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci punând întru sine bun gând, a trimis către preoţii cei ce slujeau sfintei Icoane împărăteşti şi nefăcută de mâna a Domnului, rugându-i să meargă la dânsa. Şi venind ei, ea căzu la picioarele lor, zicând: "Vă rog sfinţiţi părinţi, de vreme ce Dumnezeu pentru păcatele mele a vrut să mă chinuiesc de această boală grea de moarte, voiesc şi doresc eu, ticăloasa şi nevrednica, ca prin rugăciunile voastre să primesc sfânta Icoană a Domnului nostru în săraca mea căsuţa 40 de zile, ca doară printr-însa va face Domnul milă cu mine". Şi preoţii, ştiindu-i viaţa şi duhovnicească ei aşezare, i-au adus Sf. Icoana. Şi deschizând ei cutia în care se afla Icoană, îndată a căzut şi s-a închinat femeia şi a sărutat-o; şi luând o pânza de bumbac pe măsura Sf. icoane, a pus-o deasupra Icoanei; şi băgând-o într-un scrin curat, a închis-o; şi aşezând-o în paraclisul casei sale, îi făcea strălucită lumina de făclii aprinse, slujind liturghie până la 40 de zile. Şi dacă se pliniră acele 40 de zile, au început a se întări durerile femeii, de erau de nesuferit, încât nici din pat nu putea să se ridice, şi strigând pe o slujnică pe care o ştia că este mai curată, îi zise: "Adu cutia sfintei Icoane ca să mă închin, doară voi găsi puţină odihnă de durerile acestea mari".
MandilionSi aceea mergând în paraclis, văzu minune mare şi înfricoşătoare şi preamărita: o văpaie de foc mare ieşea din acea cutie, de se suia până în podul casei, şi cuprinzând tot jertfelnicul, se pogora până la faţa pământului, nestricând cu nimic jertfelnicul. Slujnica îngrozindu-se, a căzut jos; şi alergând alta, spuse stăpânei sale, iar aceasta înfricoşându-se foarte s-a pogorât din pat şi mergând cu mare greutate în paraclis şi văzând văpaia cea de foc, a strigat: "Doamne miluieşte". După aceea a trimis şi a adus degrab pe slujitorii sfintei Icoane, cu care a venit şi popor mult, şi văzând toţi minunea se minunară, căci se suia şi se pogora văpaia ca o vetreala de corabie ce se umfla de vânt tare, şi au strigat toţi multă vreme: "Doamne miluieşte". Şi făcându-se rugăciune de către preoţi s-a potolit văpaia, şi deschizând cutia au aflat sfânta Icoana împărătească şi nefăcută de mâini, neatinsă de foc.
Luând şi pânza cea de bumbac pe care o pusese patriciana deasupra Icoanei, au aflat pe ea alt chip nefăcut de mâna, asemenea chipului celui dintâi. Şi slăvind toţi pe Dumnezeu şi sărutându-L îl puseră deasupra durerilor femeii şi îndată o lăsară durerile şi boala şi s-a tămăduit femeia şi făcându-se sănătoasă desăvârşit s-a sculat şi a slăvit pe Dumnezeu cu toţi câţi veniseră acolo cu preoţii.
După câţiva ani acea cinstită femeie, de vreme ce mai înainte îşi cunoscuse mutarea ei din viaţa aceasta, ca ceea ce era vas ales, a purtat grijă ca să dăruiască acel preasfânt chip la o mănăstire de călugăriţe ce se afla la Melitina, în Armenia, cu hramul înălţarea Domnului. Şi iată, ca şi cum s-ar fi dat veste, a sosit acolo la Constantinopol Dometian, arhiepiscopul Melitinei, varul împăratului Mauriciu, împreuna cu cei mai de cinste ai acelei cetăţi; deci, aflând patriciana a dat sfântul chip în mâna arhiepiscopului spunându-i gândul ei de a-L trimite la Melitina.
Însa nu se cade să trecem sub tăcere şi a doua minune ce s-a făcut. În timpul năvălirii perşilor, în zilele împăratului Iraclie, temându-se călugăritele manăstirii că nu cumva să le robească şi pe ele, s-au dus la Constantinopol. Şi fiindcă erau de bun neam au cerut o mănăstire de la Serghie patriarhul, care aflând despre aceasta sfânta şi nefăcută de mâna Icoană, a luat-o fără voia călugăritelor. Însa în acele zile, i-au venit multe scârbe asupra-i, necazuri şi mânie de la împăraţi asupra lui, şi tulburări multe în Biserică. Şi stând la multă mirare pentru acestea, a văzut noaptea în vis pe un om înfricoşător ce stă deasupra lui şi-i zicea: "Întoarce înapoi cât mai degrab manăstirii ceea ce ai luat fără dreptate". Iar dacă s-a trezit sta de gândea, şi chemând pe cei ce erau ai lui i-a întrebat: "Ce sunt aceste necazuri şi pentru care pricină le pătimesc? Mai ales ca şi astă noapte am văzut un om înfricoşător care-mi zicea: "Întoarce cât mai curând manăstirii ceea ce ai luat fără dreptate; iar eu nu ştiu de am luat cuiva ceva". Iar ei ziseră: "Nu băgă în seama unele ca acestea, stăpâne, că n-ai năpăstuit niciodată pe nimeni; iar necazurile şi nălucirile acestea sunt din lucrarea diavolească". Dar când s-a făcut noapte iarăşi i s-a arătat omul acela şi îi zise răstit: "Întoarce cât mai curând ceea ce ai luat călugăritelor de la Mănăstirea Înălţării; oare, nu ştii că sunt străine şi fără de mângâiere căci au venit din altă parte?" După aceea trezindu-se, zise către eclesiarhul lui: "Frate, când ai luat chipul împărătesc de la călugăriţe, cum le-a părut?" Iar acela zise: "Foarte greu, părinte; şi de ar fi putut ne-ar fi făcut certare". Atunci a priceput patriarhul şi s-a dosădit pe sine şi degrab cu multă cinste a trimis sfântul chip la mănăstirea călugăritelor în 29 ale lui decembrie. Şi s-au potolit bântuielile şi necazurile patriarhului şi s-au bucurat călugăritele dacă au primit acel sfânt chip al Domnului.
