Mulţi dintre noi, care am fost martori la Slujba Învierii Domnului, probabil, ne-am întrebat cum, de unde şi de ce trebuie adusă Lumina de la Ierusalim. În materialul de mai jos, vă voi explica exact ce se întâmplă, în fiecare an, la Mormântul Mântuitorului.

În Sâmbăta Mare, la ora 7:00 dimineaţa, se pecetluieşte Sfântul Mormânt. Se controlează să nu fie înăuntru nimic care să se aprindă, se pregătesc două panglici mari, se aşază pe uşă capelei Sfântului Mormânt şi se pecetluiesc cu ceară. Dimineaţa se deschid porţile pentru intrare, iar lumea vine însetată. Uliţele sunt strâmte, dar se adună mii de oameni din toate colţurile globului pământesc - călugări, credincioşi simpli, ambasadori. Cea mai mică porţiune e înţesată de oameni. Fiecare credincios poartă în mână un mănunchi de 33 de lumânări, după numărul anilor Mântuitorului, alţii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine în procesiune la biserică, unde este îmbrăcat.

Când soseşte vremea rânduită de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, însoţit de ierarhi şi de şeful poliţiei statului Israel, străbate drumul dintre altarul bisericii mari şi capela. Ajuns acolo, el este dezbrăcat de podoabele arhiereşti şi lăsat în stihar, e controlat de şeful poliţiei şi unii cetăţeni musulmani, care iau şi ei parte, toţi foarte cuviincioşi. Trebuie spus că în ziua de azi e mai multă libertate, o altă manieră de a trata oamenii, dar în vremea veche, conducerea musulmană era mult mai aspră la adresa creştinilor, aşa încât controlul a fost întotdeauna deosebit de sever, mai ales că e vorba de o taină unică în lume, de o minune permanentă. Deci nu poate fi sub nici o formă vorba de vreo încercare de înşelare, ferească Dumnezeu! Nu e cu putinţă, pentru că se controlează atât capelă, cât şi patriarhul.

Apoi patriarhul intra în Sfântul Mormânt, iar doi însoţitori, arhierei sau arhimandriţi, rămân în Capela îngerului. Acolo se roagă şi aşteaptă acest mare dar, această mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeieşti. Ca să se descopere, iubiţilor, ca mormântul nu e locul de veci, nu e doar loc al morţii, că nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viaţă. Este o cântare a Bisericii de o adâncime şi o măreţie unică: "Doamne, în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins, cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt". Şi de când mormântul Domnului a rămas gol, de atunci acesta nu mai este locaşul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezaţi, trupuri care poartă pecetea morţii şi învierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Câţi în Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am îngropat cu Hristos intru moarte, ca să şi înviem cu El. Deci şi voi aşa, morţi să fiţi păcatului şi vii întru Hristos Iisus, Domnul nostru". Dacă ajungi ca încă de aici să mori faţă de păcat, atunci deja preguşti arvuna învierii.

Urmează momentul suprem; toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. Am înaintat de la altarulbisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşă capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune: "Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici". Deodată, din întuneric au ţâşnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Şi deodată, un glob de lumină a ţâşnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserică Golgotei. Când am privit atunci spre Biserică Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse.

Acolo a mers acea lumină. Iată ce mărturiseşte acea femeie: e românca, se numeşte Ioana Elena Corneanu şi e din Bucureşti. Era sosită din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfântul Mormânt sâmbătă dimineaţa, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o mulţime de oameni. Porţile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea mărturiseşte: "înghesuită şi mişcată de valul lumii, îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepădat de la faţa ta! Luată de mulţime, trec pe lângă Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfântului Mormânt. Apoi, o putere m-a mişcat înainte şi deodată am ajuns la piciorul scării care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin mulţime şi am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Mă ţineam cum puteam.

Patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt. Mă rugam cu lacrimi. Deodată, apar fulgere de lumină şi scântei, că mărgelele, că globuleţele. Într-o mână aveam mănunchiul de 33 de lumânări, în cealaltă cinci lumânări, întinse ca în rugăciune spre lumină. Închid o clipă ochii, că fulgerata, iar când îi deschid, văd mănunchiul de 33 de lumânări aprins. Se aprind şi celelalte cinci, şi lumea aprinde de la mine. Faţă îmi e scăldată în lacrimi". Iată mărturia unui suflet prezent acolo, o româncă de-a noastră. Am aflat mai deunăzi că mai e încă o persoană, Ecaterina Ardeleanu, o pictoriţă, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Şi mai trăieşte în Bucureşti încă o persoană sărmană, necăjită mult. Am trimis după ea să vină astăzi, să vă aducă mărturie directă, dar cel care a mers n-a mai găsit-o; a plecat. Ce vreau eu să vă spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit şi bărbaţi lumină, nu ştiu, dar deocamdată ştiu doar de femei că au primit lumina sfântă. Lumină divină, iubiţilor, e lumina învierii. Cine a fost vestitorul cel dintâi al învierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, înainte de ea, Maica Domnului, aşa cum mărturiseşte Sfânta Tradiţie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosiţe, ele au fost deci primele primitoare şi vestitoare ale luminii învierii.

Patriarhul aprinde lumânările lui mari din această lumină. De asemenea, pune din ea în două candele şi una este dusă la altarul bisericii mari iar cealaltă este pentru celelalte biserici creştine, ca să se împărtăşească toţi din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capelă, sau deschide uneori cele două firide, şi aprinde lumânările mulţimii care se înghesuie să primească lumina din lumină. Această lumină cel puţin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea şi nu se mistuia. Vom încerca să tâlcuim de ce pe urmă îşi schimbă chipul: nu ea se schimbă, ci contactul cu lumea o face să se schimbe. La început ea nu arde, aşa încât unii îşi dădeau cu ea pe faţă, alţii treceau cu mâna prin ea. Chiar la sfeşnicul pe care îl aveam eu mulţi veneau şi puneau mâna în flacără. Însă după câteva minute, când ea se uneşte cu firea noastră - noi toţi avem harul lui Dumnezeu în noi, dar de multe ori ne depărtăm de el prin păcatele noastre, şi firea noastră parcă nu mai arăta întotdeauna că purtăm har - datorită contactului cu lumea de aici, începe să capete şi chipul lumii acesteia. E o unire între cer şi pământ, între lumină divină şi lumina noastră.

Aşadar, până în ziua de astăzi se petrece taina aceasta pe care am văzut-o cu ochii mei, că peste două zile, când mergeam prin bazar, să aud în spatele meu o femeie. Am întors ochii înapoi şi am salutat-o, am tresărit, cu mare durere în inima mea că n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la cămin şi am aflat că o cunoşteau maicile. Am stăruit: "Vă rog, vă rog s-o chemaţi să stau de vorbă cu ea". Şi de Izvorul Tămăduirii a venit la biserică, am stat de vorbă cu ea şi mi-a făcut mărturisirea pe care eu v-am împărtăşit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfânta noastră credinţa ortodoxă, pentru că, asacum vedeţi, aici se aprinde sfânta lumină - la ortodocşi. Şi din ea se împărtăşesc toţi.

Atunci când, pe la anul 1300 şi ceva, nişte armeni au vrut să primească ei lumina, patriarhul ortodox s-a îndepărtat şi aşezat lângă un stâlp, care este până în ziua de azi, ca mărturie. Au aşteptaţi toţi, cu focul inimii, să vină focul divin. în cele din urmă, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfânta Ortodoxie, fraţilor, că e dreaptă mărturisire. Ortodoxia crede cu atâta putere şi în crucea Mântuitorului, dar şi în înviere. Niciodată Ortodoxia n-a despărţit crucea de înviere. În Apus s-a pus prea mult accent pe crucea şi pe patimile Mântuitorului, de aceea în operele unor pictori mari Mântuitorul este înfăţişat în suferinţa lui atât de contorsionat, atât de chinuit - suferinţa înfăţişată până la ultima ei limita. Dar pentru noi această suferinţă a Mântuitorului reprezintă iubirea Lui pentru noi, iar în iubire e viaţa. Prin urmare, nu poate fi despărţită crucea de înviere, Vinerea Mare de Duminică Paştelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastră credinţă, pentru mărturisirea sfintei învieri cu atâta foc, lumină divină e un dar făcut Ortodoxiei.

Aceasta să ne dea o dată mai mult bucuria şi nădejdea şi încredinţarea că sfânta noastră mărturisire ortodoxă e dreapta credinţă, pe care s-o cunoaştem, s-o iubim şi să fie mărturie de dragoste a credinţei pentru toţi fraţii noştri, de orice credinţă ar fi ei! Am auzit că fraţii noştri neoprotestanţi au de gând că în Săptămâna Patimilor să contracareze mărturisirea noastră. Noi n-avem dreptul să judecăm pe nimeni, Dumnezeu e judecătorul nostru, dar ne rugăm să crească toţi în dreapta credinţă, în Ortodoxie, unde se afla, căci noi ştim şi credem şi mărturisim că Ortodoxia e dreapta credinţă, deplinătate a credinţei şi nestirbire a credinţei. Ea nu a adăugat şi nu a ştirbit nimic, ci a mărturisit tot aşa cum i-a încredinţat Mântuitorul, prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi. De aceea, nimic nu-i lipseşte Ortodoxiei, decât să fie cunoscută, iubita şi trăită în această taină a unităţii Crucii şi învierii Mântuitorului. De aceea la ortodocşi crucea are nişte raze care pleacă de la îmbinarea celor două linii - una care uneşte cerul cu pământul şi alta care îmbrăţişează lumea. Acele raze reprezintă taina luminii divine care ţâşneşte din crucea, din mormântul Mântuitorului. în această unitate sfântă a Crucii şi a învierii, aşa cum spunea Sfântul Serafim, "de-acuma Hristos a înviat şi viaţă nouă ne-a dăruit şi mărturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxă spune: "O, Paştele cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi cuvântul şi puterea lui Dumnezeu, dă-ne nouă să ne împărtăşim pururea de lumina Ta, şi mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale! Amin."

De când este cunoscută minunea sfintei lumini pascale?

Avem mărturii încă din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeşte pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din această lumină sfântă. De asemenea, istorici că Nichifor Theotochie şi alţii mărturisesc despre ea. Nu s-a făcut zgomot - aceasta a fost întotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e mărturia biruirii morţii. De aceea, din mormânt răsare lumina. Aceasta e semnificaţia cea mai adâncă, şi anume că moartea e biruită. Observaţi, din cele şapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce, şase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roagă pentru răstignitori: "Iartă-i, că nu ştiu ce fac";

2 - Încredinţează pe ucenic Maicii Domnului şi pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iată fiul tău!" şi "Iată mama ta!";

3 - Făgăduieşte talharului pocăit: "Astăzi vei fi cu mine în rai";

4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?"

5 - "Mi-e sete";

6 - "Savarsitu-s-a", adică a împlinit chemarea, misiunea;

7 - "Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu".

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?" De unde e luat cuvântul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mântuitorul de-acolo? Întâi, ce înseamnă moartea: despărţirea de bunăstare, părăsirea lui Dumnezeu, despărţirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despărţit vreodată Fiul lui Dumnezeu de Tatăl? Se putea despărţi? Nu se putea! Pe de altă parte, putea fi moartea în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atât ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e şi "nu", pentru că moartea înseamnă negaţie -dar şi ca om. Moartea e plata păcatului; era în Hristos păcat? Nu era! Şi atunci, dacă e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi că unul fără de păcat. Ea e rodul omului. Dar dacă nu lua Mântuitorul moartea s-ar fi mântuit omul? Nu s-ar fi mântuit. Atunci, El Se uneşte cu strigătul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", asuma moartea omului şi o învinge. Acest cuvânt e luat din strigătul omenirii suferinde; se uneşte umanitatea suferindă, osândita morţii din pricina "celui străin", cum îi spune Mântuitorul: "Oile Mele ascultă glasul Meu; după cel străin nu merg". Care e străinul de care vorbeşte Mântuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat sămânţa morţii în Iunie. De aceea din mormânt răsare lumină, pentru ca mormântul n-are ce cauta în lume. Prin Hristos, în cele din urmă toate mormintele vor rămâne goale. Ele nu sunt locase de veci; nu există locaş de veci al morţii. Din mormânt a răsărit Hristos Cel înviat şi lumina învierii. Acesta este înţelesul teologic de negrăit.

Crezi?