În această lună, în ziua a cincea, Înaintepraznuirea Schimbării la Faţă a Domnului.

În această lună, în ziua a cincea, Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie.

Acest sfânt era cu neamul antiohian şi a fost ostaş pe vremea lui Constantin Clor, tatăl Sfântului şi Marelui Constantin, şi şi-a purtat slujba până în zilele lui Iulian Apostatul. Fiind de 110 ani, a fost adus înaintea lui Iulian la cercetare, să mustrându-l pe împărat că şi-a călcat credinţa părintească, şi a adus cinstire la idoli şi aducându-i aminte de bunătăţile Marelui Constantin, şi cum că prin dumnezeiasca arătare a fost adus la credinţa în Hristos. Însa Iulian bătându-şi joc de el, a poruncit să i se taie capul, şi aşa a plinit mucenicia în Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor doi Mucenici Catidie şi Catidian, care au fost ucişi cu pietre.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Nona, mama sfântului Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, care cu pace s-a săvârşit.

Originară din Capadocia şi crescută în credinţa ortodoxă, sfânta Nona s-a căsătorit cu Grogorie, magistrat din Nazianz şi membru al unei secte din acea vreme. Prin răbdare şi rugăciune ea a reuşit să-l convertească pe bărbatul ei la credinţa ortodoxă, după care acesta a devenit episcop al oraşului, timp de 45 de ani. Din această căsătorie li s-au născut trei copii: sfânta Gorgonia (prăznuita la 23 februarie), sfântul Cezarie (prăznuit la 9 martie) şi mai ales sfântul Grigorie Teologul (prăznuit la 25 ianuarie), care i-a fost dăruit de Dumnezeu în răspuns la rugăciunile ei.

Sfânta NonaSfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale de pietatea exemplară a mamei sale: într-un trup de femeie ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbaţi. Nu se ocupa de cele lumeşti şi materialicesti decât în măsura în care acestea puteau să fie spre înălţarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri şi toialetele femeieşti, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; şi nu socotea nici un fel de nobleţe lumească, decât numai aceea că, prin credinţa lucrătoare prin fapte, omul cunoaşte că vine de la Dumnezeu şi la Dumnezeu merge. Ostenindu-şi trupul cu posturi şi rugăciuni de noaptea, ea spunea mai târziu copiilor ei că ar fi voit adeseori să se vândă pe sine şi pe copiii ei ca să dea cele de trbuinta celor săraci.

După moarte soţului ei, în 374, sfânta Nona s-a îmbolnăvit, dar a suferit această ultimă încercare dând slavă lui Dumnezeu. Şi-a dat sufletul ei în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; şi moartă, ea părea să fie adâncita în rugăciune.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solev egipteanul, care s-a săvârşit împroşcat de săgeţi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Favie, episcopul Romei, care de sabie s-a săvârşit.

Tot întru această lună, în ziua a cincea, se face pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Ioan de la Neamţ, Hozevitul.

Ioan Iacob HozevitulAcest prea ales vas al lui Dumnezeu a văzut lumina zilei în pământul binecuvântat al Moldovei la 23 August 1913, în satul Crainiceni, comună Horodistea, judeţul Dorohoi, din binecredincioşii părinţi Maxim şi Ecaterina, lucrători ai gliei străbune, plini de credinţă, cu viaţă curată şi temători de Dumnezeu, primind la botez numele de Ilie.

După moartea timpurie a mamei sale, petrecută la numai şase luni de la naştere şi apoi moartea tatălui său, căzut erou pe front, în războiul din 1917-1918 pentru întregirea neamului şi pentru apărarea patriei, pruncul a fost luat în grija bunicii sale.

Bunica lui, Maria, văduva de mai mulţi ani, renunţa la dorinţa să mai veche de a intra în rândul monahiilor şi se dedica creşterii şi educării nepotului. Ea l-a deprins cu rugăciunea către Dumnezeu. Tatăl orfanilor, i-a imprimat adevărata evlavie creştină, i-a insuflat dragostea de cele sfinte şi respectul faţă de oameni.

Pe când avea numai 11 ani, pierde şi dragostea bunicii sale Maria, care trece la cele veşnice. Ea a rămas în memoria lui chip sfânt, pe care nu a uitat-o niciodată. Aceasta se vede în duioasa poezie "Dorul Bunicii", în care face analogie cu pilda unor sfinte femei, precum: Antuza, Macrina sau Nona. În aceste versuri, se poate vedea rolul bunicii în formarea religioasă şi morală a Sfântului. Cuviosul Ioan a urmat şcoala primară în satul natal, după care a absolvit gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Lipcani (jud. Hotin) trecând bacalaureatul în 1932, cu rezultate foarte bune. În timpul şcolii nu i-au lipsit cartea de căpătâi Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi de zidire sufletească.

La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea dumnezeiască şi ca urmare a formării sale duhovniceşti îşi îndreaptă paşii spre mănăstirea Neamţ, în ziua praznicului de la 15 august, închinat Adormirii Maicii Domnului. Dumnezeu a rânduit ca cererea sa de închinoviere în mănăstire să fie primită de stareţul de atunci, viitorul Patriarh al României, Nicodim.

L-a atras spre această viaţă, cum singur mărturiseşte mai târziu, "frumuseţea slujbelor, mai ales cele de noapte, blândeţea călugărilor, iscusinţa duhovnicilor, liniştea munţilor şi darul Sfântului Duh". Descoperă acum scrierile Sfinţilor Părinţi şi alte scrieri sfinte pe care le citeşte cu multă stăruinţă. Aici, la Neamţ, a primit chipul îngeresc al călugăriei la data de 8 aprilie 1936, în miercurea Sfintelor Patimi, fiind tuns în monahism de către stareţul Vasile Moglan, viitor episcop.

Citirea Patericului trezeşte în el o dorinţă mai veche, de a ajunge la Locurile Sfinte. În anul 1936, după post şi rugăciune, mărturisindu-se şi împărtăşindu-se, a plecat spre Tara Sfânta. Cu evlavie calca pe urmele Mântuitorului, închinându-se la Sfintele Locuri din Ierusalim, Betleem, Hebron şi altele, după care cuviosul Ioan vieţuieşte mai întâi într-o peşteră din pustia Iordanului.

După doi ani de pustnicie, se închinoviaza la mănăstirea Sfântul Sava, străveche şi vestită aşezare monahală ortodoxă, unde se nevoieşte opt ani. Având oarecare cunoştinţe medicale, se îngrijeşte de bolnavi, fiind socotit "doctorul manăstirii", îndeplinind şi alte ascultări. Cerceta biblioteca mănăstirii, traducând în româneşte lucrări care i se păreau pagini folositoare şi ziditoare de suflet. Iubea şi se nevoia în privegheri de toată noaptea, fiind cunoscut şi apreciat pentru viaţa să aspră de post şi rugăciune, de paza a gândurilor.

În anul 1945, este prohirisit schimnic de către Patriarhul Ierusalimului. Numit apoi egumen la Schitul românesc cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, din Valea Iordanului, a fost hirotonit preot în anul 1947, în Biserica Sfântului Mormânt. A stăreţit cu multă evlavie, ca egumen, la acest schit, până în anul 1952, înzestrând aşezământul cu multe chilii pentru vieţuitorii schitului şi pentru pelerini. Mulţi dreptcredincioşi români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau şi căutau cuvânt de alinare duhovnicească la Sfântul Cuvios Ioan de la Neamt-Hozevitul.

Lângă Iordan a rodit deplin talentul poetic al Sfântului, fiind inspirat de frumuseţea firii înconjurătoare, poeziile sale fiind în acelaşi timp rugăciune şi cântare duhovnicească.

Din dorinţa după o viaţă mai aspră şi căutând calea desăvârşirii, se închinoviaza în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, situată pe râul Cherit, locuri unde se nevoise şi Sfântul Prooroc Ilie, în vremea prigonirii sale. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii ani ai vieţii sale în cea mai severă schimnicie, găsindu-şi adăpost în peştera "Sfânta Ana", care se afla nu departe de mănăstire. Petrecea aici în post şi rugăciune, răbdând frigul, foamea şi setea, arşiţa şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Mânca o singură dată pe zi şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Săvârşea pravila călugăreasca în paraclisul peşterii, iar în sărbători slujea la biserica manăstirii.

În scrierile sale, din acest timp, Sf. Ioan arata frumuseţea tainică a locurilor şi a peşterii, aureolate de măreţia sfinţilor sihastri, care, veacuri de-a rândul şi-au dobândit aici desăvârşirea. În sufletul său vibra armonios întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se restaura pacea edenică între el şi celelalte făpturi. Aşa se explica Faptul că la moartea să mulţime de păsări s-au adunată în jurul peşterii, arătând prin această legătură sfântului cu natura înconjurătoare.

Cu darul lui Dumnezeu şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul vieţii pământeşti, însemnând-o pe peretele peşterii în care îşi petrecea ultimele zile. Şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 5 august 1960, cu seninătate şi cu mâna dreaptă binecuvântând. Trupul său a fost prohodit după cuviinţă şi a fost aşezat în peştera "mormintelor", în locul în care dinainte şi-l pregătise, fiind regretat de toţi cei ce-l cunoscuseră.

Ioan Iacob de la NeamtuPlecarea lui, prea timpurie, a lăsat adânci regrete şi dureri sufleteşti nemângâiate în rândul monahilor români din Tara Sfânta. Împlinise 47 de ani, dintre care 24 îi petrecuse în post şi nevoinţă la Locurile Sfinte.

După 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, mormântul său a fost deschis în vederea aşezării osemintelor în gropniţa de obşte. Spre uimirea celor prezenţi s-a constatat că trupul nu fusese atins de putreziciune şi răspândea o bună mireasmă. Stareţul mănăstirii, Arhimandritul Amfilohie, spunea: "Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum".

La cererea obştii, Patriarhul Benedict al Ierusalimului, a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan de la Neamţ în biserica Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind aşezate într-o raclă de abanos şi sticla şi depuse lângă moaştele sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul, organizatorii şi conducătorii acelei lavre monahale.

Datorită vieţii sale desăvârşite, prin cuvânt şi fapta, Sfântul Ioan este cinstit de mulţimea credincioşilor şi de călugării care vin şi se ating cu evlavie de sfintele lui moaşte, cerând ca el să mijlocească, prin rugăciunile sale, la Dumnezeu pentru a dobândi tămăduire sufletească şi trupească. Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Ioan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.