“Credinţa voastră este mică şi micuţă!” Spunea unul dintre Sfinţii Părinţi romani despre care vom vorbi cu o ocazie specială. Şi pentru că toţi avem nevoie de sfaturi, iată că stiriactuale.ro a reuşit să vă aducă în continuare un interviu realizat cu unul dintre cei mai mari duhovnici ai bisericii ortodoxe: cu Părintele Paisie Olaru! Deşi a trecut la cele veşnice în 18 octombrie 1990, cuvintele îşi păstrează blândeţea, dar şi duritatea în îndeplinirea voii lui Dumnezeu.
Aceasta convorbire cu Ieroschimonahul Paisie Olaru a avut loc în vara anului 1984 la chilia sa de la Schitul Sihla.

1. Binecuvântaţi-mă, prea cuvioase părinte Paisie!

- Domnul şi Maicula Lui să ne binecuvânteze pe toţi, părinte Ioanichie!

2. Am venit să vă văd şi să primesc cuvânt de folos de la sfinţia voastră.

- Acum, noi bătrânii nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor care vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Spun la unii de zece ori să lase beţia şi desfrânarea ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am însă şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Dar să stăm oleacă, colo, pe bancă în cerdacul chiliei.

3. Pairinte Paisie, spuneţi-mi câteva cuvinte despre satul natal, despre părinţii sfinţiei voastre şi despre anii copilăriei.

- Întrebarea sfinţiei tale mă îndeamnă să mă fac mic, să mă văd în satul meu natal, Stroieşti din comună Luncă, judeţul Botoşani, şi în casa părinţilor mei, Ioan şi Ecaterina Olaru. Ţin minte că tatăl meu a fost pădurar la boieri toată viaţa lui, până la adânci bătrâneţe. Părinţii mei au avut cinci copii, patru băieţi şi o fată. Cel mai mic dintre ei am fost eu. Îmi aduc aminte că tata m-a dus la şcoală din sat pentru prima dată şi m-a prezentat profesorului meu de atunci, cu numele Sandru. La noi în sat nu se învăţau mai mult de trei clase primare. În aceşti trei ani am fost premiantul clasei. La sfârşitul anului îmi cântau băieţii: "Ai ascultat, ai învăţat, coroana ai luat!". Pe atunci se dădeau că premii cărţi cu vieţile sfinţilor. Sigur că mă mândream! Părinţii mei, Ioan şi Ecaterina, au trăit în pace şi mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Ţin minte, la Paşti, după Înviere venea tata de la biserică cu pasca sfinţită şi cu ouă roşii într-un ştergar frumos. Noi îl aşteptam să vină şi când intră în casă, zicea: "Hristos a înviat! ", iar noi răspundeam: "Adevărat a înviat! ". Apoi, tata ne atingea cu pasca sfinţită la frunte.

4. Ce sfaturi mai deosebite vă dădeau părinţii în ani copilăriei?

- Că sfaturi, mai mult ne învăţau cu viaţa lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se rugă cu glas tare că auzeam şi noi. Zicea că preotul: "Domnului să ne rugăm!" şi se bătea cu pumnul în piept. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea şi ne spunea de multe ori: "Măi băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine! "

5. Dar de preotul care v-a botezat şi de bătrânii satului va mai amintiţi?

- Pe preotul care m-a botezat îl chema Gheorghe Bercea şi pe prezvitera Profiră. Parcă îl aud pe părintele cântând în biserică: "Aghios, Aghios...!" şi se bătea cu pumnul în piept. Pe atunci bătrânii îşi lăsau mustăţi şi purtau părul retezat, iar copiii, mare, mic le dădeau "Bună ziua".

6. Când v-au murit părinţii?

- Mama mea a murit în timpul războiului din 1913, iar tata a murit în anul 1923, când eram la mănăstire.

7. Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa călugărească?

- Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!

8. În ce an aţi intrat la mănăstire la Schitul Cozancea?

- Am intrat în mănăstire după război, în anul 1921. Ca stareţ la Cozancea era ieromonahul Vladimir Bodescu. Tot în timpul lui am fost şi călugărit. Dar schitul îl cunoşteam încă din copilărie, că, deşi eram obraznic, biserica îmi era dragă. Am căpătat dragoste de biserica din cărţile ce le primeam premiu la şcoală.

9. Ce duhovnici mai sporiţi erau pe atunci la Cozancea?

- Am apucat pe atunci călugări şi duhovnici sporiţi la Cozancea, pe care îi socoteam înainte văzători. Duhovnicul meu era părintele Calinic Susu, mare nevoitor şi lucrător al rugăciunii. El de multe ori mă scula Ia rugăciune. Iar când mă chemă la biserică la miezul nopţii, îmi zicea: "Hai să mergem la biserică, că secerisuI este mult şi lucrătorii puţini! ". Mă supăram când mă scula prea degrabă, dar când mergeam la utrenie, îl gaeam, ori aşteptând pe pragul bisericii, ori umblând împrejurul ei.

10. În ce an v-aţi călugărit, părinte Paisie?

- Călugăria mea a fost în anul l922, vară, în iunie; dar a fost prea pripită, căci m-a călugărit pe caz de boală. Stareţul meu de atunci, Protosinghelul Vladimir Bodescu, m-a tuns cu mâinile lui, schimbându-mi numele din Petru în Paisie.

11. Ce ascultări şi ispite mai deosebite aţi avut în primii ani de mănăstire?

- În Schitul Cozancea era viaţa de sine, iar eu eram rânduit cu toată treaba în ograda stăreţiei şi mă bucuram când puteam să iau parte la sluibe. Mai târziu am fost rânduit paraclisier la biserică. Însă am avut şi multe ispite la început, fiindcă mă socoteam că ştiu ceva şi că pot ceva. De multe ori mă mâniam: fiind prea încercat de părintele stareţ şi uneori îmi zicea gandui să mă întorc în lume, că am cu ce trăi. Dar când mă duceam la duhovnic şi mă mărturiseam, îndată mă linişteam.

12. În ce impirejurare v-aţi retras la linişte în codrii din preajma Schitului Cozancea şi câţi ani aţi sihăstrit acolo?

- În anul l925 am avut fericirea sa fac o vizită pe la mănăstirile din Munţii Neamţului, în care timp am ajuns şi la Schitul Sihla, unde am rămas mai multe zile. Atunci am întâlnit mulţi pustnici în apropierea Sihlei şi la Râpă lui Coroi. De atunci, mai ales, mi-a plăcut să trăiesc în singurătate şi să mă depărtez de lume. Acest gând m-a îndemnat să mă retrag la munţi. Am încercat să vin la Mănăstirea Sihăstria, dar stareţul de atunci, Ioanichie, nu m-a primit fără blagoslovenia starelui meu. Din această pricină am îndrăgit o poieniţă aproape de Schitul Cozancea, unde mă retrăgeam din când în când pentru rugăciune şi linişte. În anul l930, schimbându-se stareţul meu, noul egumen mi-a dat voie să-mi fac o căsuţă cu trei chilii în acea poieniţă, unde mi-am făcut o mică grădină şi am plantat pomi roditori şi viţa de vie. Acolo mă linişteam noaptea, dar ascultarea o aveam tot la mănăstire, la biserică. În acea căsuţă aveam şi un mic paraclis. Acolo am petrecut 18 ani, adică până în l948, când am venit la Sihăstria.

13. Ce ispite mai deosebite aţi avut la linişte şi cum le-aţi biruit?

- În acest răstimp de aproape douăzeci de ani, nu am avut prea mari ispite de la diavoli, că nu prea îi supărăm. Doar de la trup eram mai mult ispitit, că intrasem în război cu cei şapte ispititori, adică cele şapte păcate de moarte, pe care de multe ori le implineain. Dar, prin rugăciune, prin smerenie şi răbdare, le biruiam cu darul lui Dumnezeu.

14. Ce ucenici mai deosebiţi aţi avut la linişte?

- Am avut mai mulţi, dar cel mai sporit a fost fratele părintelui Cleopa, anumne Gheorghe Ilie. Mi-aduc aminte că locuia în chilie cu alt frate bătrân, care nu ştia carte, şi era foarte tăcut şi nevoitor la rugăciune şi la post. Odată, pe când se rugau ei împreună seara, fratele Gheorghe şi-a croit două palme, singur, peste obraz, ca să-şi alunge somnul. Atunci bătrânul speriat, a sărit de la rugăciune şi a venit la mine, zicând că a înnebunit fratele Gheorghe şi numai pot citi pravila împreună. Dar eu i-am liniştit pe amândoi. În altă zi lucrăm la vie cu fraţii. Seara, l-am trimis pe fratele Gheorghe Ilie să pregătească masă. Când venim noi găsesc pe masă un mic bileţel pe care scria: "Iartă-mă, părinte Paisie, plec pentru cinci zile să mă pocăiesc! " Mâncăm noi, ne facem pravila de seară şi ne culcăm. Pe la miezul nopţii mă pomenesc că bate cineva în geam. "Cine-i acolo?" întreb. "Blagosloveşte, părinte Paisie, sunt fratele Gheorghe păcătosul". "Fratele Gheorghe este plecat pentru cinci zile la linişte să se pocăiască! " i-am răspuns; apoi i-am dat drumul în chilie. Era obosit şi speriat. " Ce-ai păţit?" l-am întrebat. Iar el mi-a răspuns: "Am găsit o groapă în pădure şi mi-a venit în minte să stau acolo cinci zile ca să postesc şi să mă rog. Dar când citeam din Ceaslov rugăciunea de seară şi acatistul Sfintor Voievozi, am auzit un glas înfricoşat: "Ce faci aici?" Era vrăjmaşul! Atunci, de frică, repede am luat Ceaslovul şi nu ştiu cum am ajuns aici. Mă rog de mă iartă, părinte Paisie". "Dumnezeu să te ierte, frate Gheorghe, i-am răspuns. Aşa pălesc cei ce fac orice lucru fără blagoslovenie! ".

După ce a plecat fratele Gheorghe Ilie la Mănăstirea Sihasatra, mi-atrimis Dumnezeu alt ucenic bun, tot Gheorghe îl chema. Era din satul Flămânzi, a fost cioban la oi toată viaţa lui şi nu s-a căsătorit niciodată. Un bătrân minunat cu plete albe şi cu barbă. Prima întâlnire a fost într-o seară de iarnă. Pe când eram la vecernie, numai ce apare înaintea bisericii, desculţ, cu faţa senină, îşi ştergea picioarele de zăpadă. Eu atât pot să spun despre el, că mi-a fost ucenic la chilie opt ani de zile, că mă întrecea în toate, şi în post, şi în rugăciune, şi în smerenie şi nimic nu făcea fără blagoslovenie.

15. Ce bucurii duhovniceşti mai deosebite aţi avut la Schitul Cozancea?

- Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în căsuţa mea din poieniţa, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar, cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit la biserică, în timpul Sfintei Liturghii.

16. În ce an v-aţi făcut schivnic?

- Gândul şi dragostea de linişte, de mai multă rugăciune, m-au îndemnat în anul 1933 să primesc marele şi îngerescul chip, adică schima mare, cu scopul de a-mi îndrepta viaţa şi ca un fel de pregătire duhovnicească pentru pustiile sihăstreşti, unde doream să mă retrag.

17. Ce egumeni şi duhovnici mai iscusiţi aţi cunoscut la Schitul Cozancea?

- Că egumeni până în 1933 am avut pe protosinghelui Vladimir Bodescu şi ieroschimonahii Vitalie Pauca şi Dosoftei Tincu. Iar după 1933 am avut pe ieromonahul Vasian Cuvuliuc, până în 1947. Dintre duhovnici, au fost mi vestiţi ieromonahil Calinic Susu, fostul meu duhovnic, şi Conon Gavrilescu, vestit în tot ţinutul Botosanilor. Apoi, ierodiaconii Nicon Draguleanu mare cântăreţ, Gherasim Vieru şl alţi câţiva călugări iscusiţi.

18. Veneau credincioşi în sărbători la Schitul Cozancea?

- Venea multă lume la schit, din toate părţile. Unii pentru citit, alţii pentru Sfântul Maslu, pentru spovedanie şi pentru sfătuire şi se întorceau la casele lor mulţumiţi. La chilia mea din pădure, însă, veneau mai puţini, că nu eram preot.

19. Ce sfaturii duhovniceşti dădeaţi ucenicilor?

- Până a nu fi preot şi duhovnic, pe mireni nu-i prea sfătuiam, decât numai pe cei mai apropiaţi îi îndemnăm să se roage mai mult, să citească la psaltire, să facă metanii, să postească, să se împace unii cu alţii şi îi duceam la duhovnici în schit să se spovedească. Pe ucenici, însă, eram nevoit să-i învăţ, dar mai mult cu fapta decât cu cuvântul. Iar ei, când vedeau că mă scol la rugăciune, că postesc, că ţin tăcere şi mă port blând cu ei, se sileau să facă chiar mai mult decât mine. După hirotonie, eram nevoit să încerc şi cu cuvântul să-i folosesc pe ucenici, deşi nu corespundeam nici cu viaţa, nici cu învăţătura. Dar cu darul lui Hristos, mă sileam să-i împac pe toţi şi să se întoarcă de la chilia mea liniştiţi.

20. Când aţi fost hirotonit diacon şi preot?

- Diacon am fost hirotonit în anul 1943, iar preot şi duhovnic în anul l947, de episcopul Valerie Moglan, când, din nefericire, am fost numit şi egumen la Schitul Cozancea. Că, fiind trimis la Mitropolie cu nişte jalbe, am fost hirotonit fără voia mea preot şi m-am întors înapoi stareţ. Atunci am fost nevoit să-mi las chilia din pădure şi să cobor în mănăstire. Adică am dat liniştea şi pacea inimii pe tulburare.

21. Întrucât v-a fost drag să îngrijiţi de cei bolnavi, spuneţi-mi câte ceva despre sfârşitul frumos al ucenicilor sfinţiei voastre.

- Da, am avut dragoste să ajut pe cei bolnavi, dar nu că pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omenească, având prea puţină milă. Dacă ar fi să scriu despre sfârşitul frumos al tuturor călugărilor pe care i-am îngrijit, aş face o carte întreagă. Însă acum voi aminti pe scurt numai pentru unii, ca să ştie cei doritori, despre sfârşitul frumos al celor ce trec din moarte la viaţă. Mi-amintesc de un frate cu numele Gheorghe Cozmanciuc, mare nevoitor. Acesta îmbolnăvindu-se, m-a chemat la patul lui şi a cerut să-l facem călugăr. A treia zi după călugărie, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a cerut iertare de la toţi şi fiind pe mâinile mele, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Un ierodiacon, Gherasim Vieru, iarăşi îmbolnăvindu-se, m-a chemat să-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. Când l-am citit până la jumătate şi-a dat sufletul în braţele Domnului. Alt ierodiacon, Nicon Draguleanu, mare ostenitor, m-a chemat într-o zi şi mi-a zis să-l încui în chilie, şi să vin la el a doua zi la ora opt, " ca să cântăm împreună cu îngerii Aliluia ". Fiind spre Duminică, eu m-am zăbovit cu lumea şi nu am putut fi la chilia lui la ora opt. Când am intrat la el, era ora nouă, iar părintele Nicon abia murise, că era încă cald. Am plâns şi am regretat mult că nu am venit cu o oră mai devreme să cântăm împreună cu îngerii Aliluia! Am cunoscut şi un alt bătrân minunat, monahulGherman Condurache, un bătrân de aproape 90 de ani, fost cioban toată viaţa şi cu suflet curat. Avea mare evlavie la Sfântul Nicolae şi i se ruga cam aşa: " Sfinte Neculai, îndură-te de mine păcătosul. Eu bătrân, tu bătrân, ai milă de mine!". L-am găsit mort în chilie într-o vară şi l-am dus printre flori la biserică, în sunetul clopotelor. Era pe la Sfinţii Împăraţi. Nu-l pot uita nici pe monahul Ghenadie Avatamanitei, care mi-a fost ucenic de chilie opt ani de zile. El îmi spunea de multe ori: " Părinte Paisie, eu în toată viaţa mea nu am dormit pe pat, iar de medicamente nu am ştiut ". Când mă îmbolnăveam, bătrânul făcea metanii lângă patul meu să mă fac sănătos, ca să nu mor eu înaintea lui. Când era în ceasul morţii, a cerut să-l scot afară din chilie. I-am împlinit dorinţa şi l-am aşezat pe iarbă cu faţa spre răsărit şi aşa a adormit, pe pământul gol, cum era deprins din tinereţe, că cioban la oi. Dumnezeu să-i ierte pe toţi. În memoria mea mi-a rămas smerenia şi simplitatea lor, căci nu erau oameni învăţaţi, cu multă carte, dar tot ce apucaseră şi ei de la înaintaşii lor, ţineau cu sfinţenie; adică pravila de chilie, slujbele bisericii şi lucrul mâinilor. Ba şi cu rugăciunea minţii cred că erau destul de sporiţi.

22. În ce an aţi intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria şi cum era viaţa duhovnicească pe atunci în această mănăstire?

- Am venit la Sihăstria în anul l948. Ca stareţ era părintele Cleopa. Aici era pe atunci adevărata viaţă de obşte. Am apucat părinţi care nu aveau în chilie nimic, afară de pat şi câteva cărţi de rugăciuni. Părintele Dometian, un călugăr bătrân şi sporit, era nelipsit noaptea de la biserică. El începea regulat miezonoptica. Un alt călugăr smerit, părintele Cristofor, care îngrijea de bolnavi, îl aducea noaptea la biserică în spate pe fratele Mihai, care era paralizat. Toţi fraţii erau obligaţi să vină la utrenie, iar cine nu venea, nu mânca a doua zi. Toţi erau mulţumiţi că domnea pacea şi liniştea în sfânta Mănăstire Sihăstria.

23. Ce ascultare deosebită aţi avut la Sihăstria?

- Am fost rânduit de părintele Cleopa cu spovedania călugărilor şi mirenilor care veneau la mănăstire, iar când aveam timp mai lucrăm şi la grădina.

24. Când aţi fost transferat Ia Mănăstirea Slatina şi cum era viaţa duhovnicească în această obşte călugăreasca?

- Ne-am dus la Slatina în toamna anului l949, cu un sobor de 23 de călugări din Sihăstria, în frunte cu părintele Cleopa. Am apucat şi aici părinţi sporiţi în cele duhovniceşti, că părintele arhimandrit Paisie Cozma. Înainte de moarte, părintele Paisie a chemat pe toţi părinţii şi s-a iertat cu toţi. Am venit şi eu ltnga patul lui şi l-am îndemnat să zică " Doamne Iisuse ". Iar el mi-a răspuns: " Părinte Paisie, sunt om păcătos, sunt tare păcătos, dar alt Dumnezeu nu am cunoscut. Lui m-am rugat în toată viaţa şi cred că El are grijă de mine... "! Şi aşa zicând, şi-a dat duhul în faţa noastră. Am mai cunoscut un monah cuvios, pe care l-am luat sub mantie la schivnicie, cu numele Iuvenalie Bârsan. Citea mereu la psaltire şi iubea ascultarea şi tăcerea. Era paraclisier şi colivar şi niciodată nu dădea greş. Iubea sărăcia, că nu avea în chilie decât două haine călugăreşti, un ţol şi psaltirea şi întotdeauna era mulţumit. În timpul nostru s-au adunat la Slatina mai mulţi fraţi şi era multă ascultare şi armonie în mănăstire, că ce poate fi mai bun şi mai frumos pe pământ decât dragostea.

25. Aţi trăit un timp la Schitul Rarău. Ce amintiri duhovniceşti păstraţi în memorie de la Rarău?

- Am stat aproape un an şi la Schitul Rarău, care depindea de Mănăstirea Slatina. Acolo se nevoiau câţiva călugări, din care cel mai sporit mi s-a părut un călugăr orb, anume Nicodim, tare în credinţă şi iscusit în sfaturi duhovniceşti. Veneau mulţi credincioşi la el pentru cuvânt de folos şi se întorceau bucuroşi la casele lor. Tot la Rarău, egmnenul schitului m-a întrebat dacă am deprins rugăciunea minţii. Eu i-am răspuns că nici nu am auzit de ea. Atunci el m-a închis într-o chilie mică, cu geamurile astupate şi mi-a poruncit să zic mereu " Doamne Iisuse ". Am stat închis o săptămână. Apoi m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: " Eşti un vas mic şi gol "! " Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii ". Am mai stat o săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţa duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui.

26. Va mai amintiţi ceva de folos din timpul când stăteaţi la Rarău?

- Mergând eu odată cu ucenicul spre schitul Rarău, am trecut printr-un sat de munte, anume Slătioara. Iată că îmi iese înainte o femeie şi-mi spune că este în casă o bătrână, dar nu poate muri că este certata cu vecina ei. Am intrat în casă, am chemat pe vecina, le-am citit o dezlegare, le-am împăcat şi când ieşeam din casă, bătrâna şi-a dat duhul cu pace. Sufletul ei aştepta împăcarea cu toţi, că fără iertare nu ne putem mântui!

27. Când v-aţi întors iarăşi la Mănăstirea Sihăstria, cum vi s-a părut viaţa duhovnicească aici?

- În primăvara anului 1954 m-am întors din nou la sfânta noastră Sihăstrie. Aici viaţa duhovnicească era deosebită de cea de la Slatina. La Sihăstria era mai multă linişte, părinţii mai tăcuţi, mai smeriţi şi lume mai puţină. Numai cei mai evlavioşi ajungeau până aici, sau până la Sihla. Din anul 1954 până în prezent mi se pare cea mai rodnică perioada din viaţa mea.

28. Că duhovnic al Mănăstirii Sihăstria timp de 30 de ani, cum aţi împlinit această grea ascultare?

Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. De el depinde călugăria fraţilor de mănăstire, cu dezlegarea lui se împărtăşesc şi călugării şi mirenii şi tot cu dezlegarea şi pe garanţia lui se hirotonesc candidaţii la preoţie. Mare răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean. Că duhovnic al Mănăstirii Sihăstria am avut şi multe bucurii duhovniceşti, dar şi ispite şi uneori dezamăgiri. Am avut la spovedanie majoritatea părinţilor şi fraţilor din obşte. Cei mai mulţi şi mai râvnitori m-au ascultat au ţinut cont de blagoslovenie, s-au spovedit sincer şi şi-au predat sufletul în mâna stareţului şi a duhovnicului. Aceştia m-au bucurat cel mai mult. Iar eu i-am primit ca pe copiii mei sufleteşti, i-am mângâiat, i-am împăcat când erau în ispită şi i-am învăţat să iubească cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tăcerea, smerenia şi rugăciunea la chilii. Unii dintre fraţi însă veneau rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalţi, cârteau în ascultare şi erau uneori nemultumili. Cu aceştia aveam mai mult de lucru. Îmi trebuia mai multă răbdare şi meşteşug ca să-i câştig duhovniceşte. Uneori mă duceam eu pe la chiliile lor. Alteori le dădeam canon mai uşor, îi încurajăm mai mult îşi mă rugam pentru ei. Pe unii din ei i-am folosit, iar pe alţii măcar i-am menţinut să nu cadă mai rău şi să rămână în mănăstire. Cât am reuşit, pe câţi am dobândit sau pe câţi i-am pierdut, ştie numai singur Dumnezeu. Un lucru numai ştiu, că pentru toţi pe care i-am avut la mărturisire şi i-am povăţuit, voi da socoteală în faţa judecăţii lui Hristos.

29. Aţi primit şi călugări din alte mănăstiri la mărturisire?

- Că duhovnic eram silit să primesc la spovedanie şl din alte mănăstiri, pentru a-i încuraja şi a-i îndemna la viaţă curată, dar mai mult i-am îndemnat pe călugări să-şi aibă duhovnici în mănăstirile lor. Preoţi mireni prea puţini am primit, doar numai din cei cunoscuţi din copilărie. Pe lângă călugări, însă, am primit, chiar din anul hirotoniei mele, tot felul de mireni. Ei veneau din evlavie şi eu nu puteam să-i refuz, că zice Domnul: " Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară ". După cum ştim, credincioşii au mai multă evlavie la călugări, la preoţii din mănăstiri, decât la ai lor. I-am primit pe toţi cu dragoste, i-am îmbrăţişat pe toţi, i-am împăcat, i-am spovedit, le-am citit de sănătate, i-am blagoslovit, celor săraci le-am dat şi câte un mic ajutor şi i-am slobozit cu pace la casele lor. În peste 35 de ani de duhovnicie, am astăzi numeroşi ucenici şi fii duhovniceşti. Totuşi, îmi dau seama că nu am ajuns la înălţimea sufletească a unui duhovnic iscusit, ca să pot corespunde cu faptele, faţă de cele ce învăţ pe alţii. Dar am nădejde în harul şi mila lui Dumnezeu că mă va mântui şi pe mine, şi pe fiii mei duhovniceşti.

30. Vi se pare mai grea duhovnicia mirenilor sau a călugărilor?

- Este mai grea duhovnicia călugărilor şi a preoţilor decât a mirenilor, fiindcă preoţii şi călugării au făgăduinţă şi răspundere mai mare. Ei cunosc cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Canoane, dar nu-şi împlinesc datoriile lor, adică greşesc cu voia şi cu ştiinţa lor. Iar mirenii au răspundere mai mică şi multe greşesc din neştiinţă. Aici se împlineşte cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: " Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a dat puţin, puţin i se va cere ".

31. Este bine să îndemnăm pe cineva la călugărie şi la preoţie sau nu?

- La călugărie, mai ales, este bine să îndemnăm, iar la preoţie este mult mai greu. Nunai la scaunul de mărturisire se poate constata dacă fiul duhovnicesc are înclinaţie spre bine său spre rău, dacă are voinţa să se păzească şi pe viitor de păcat şi dacă iubeşte viaţa curată. Totuşi, este bine să-i mai amânăm un timp de la călugărie, că nu îndată să se hotărască şi apoi să-şi schimbe hotărârea. La preoţie noi îndemnăm şi recomandăm numai pe cei ce au viaţă curată şi nu sunt opriţi de Sfintele Canoane. Altfel, nu.

32. Dacavreun fiu duhovnicesc nu ascultă şi devine rău, duhovnicul lui are vreo vină înaintea lui Dumnezeu?

- Dacă cineva se abate de la datoria lui şi nu ascultă de sfatul duhovnicului, el singur va răspunde înaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul însă, este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui şi să-l ierte.

33. Ce canon de rugăciune daţi unui frate? Dar unui călugăr, schimonah sau ieromonah?

- Eu nu am dat canon cu număr. Ca frate ascultător, i-am dat să facă la chilie pravila, după Ceaslov, câte un acatist, un paraclis şi dacă poate, o catismă din psaltire. Iar canon, fratelui de mănăstire îi dau să facă de la 40 de metanii în sus; călugărului de la 100 metanii în sus; iar schivnicul dublează canonul, pentru că lui i s-au dat cinci talanţi şi trebuie să dea încă pe atâţia. Eu am păţit-o odată cu canonul. După ce m-am călugărit, m-am dus la duhovnicul meu şi l-am întrebat ce canon am de făcut. Iar el mi-a zis: " Fiindcă eşti sub ascultare, să faci cât poţi! " Dar eu nu eram mulţumit cu vorba asta şi m-am dus şi a doua oară să-l întreb. Atunci părintele duhovnic, cam supărat, mi-a zis: " Dacă mă întrebi a doua oară, de acum să faci canon până nu mai pori, că ascultarea în mănăstire şi osteneala obştească ridică o parte din canon! "

34. Ce canon daţi celor bolnavi, care nu pot face metanii?

- Celor bătrâni şi bolnavi li se dă canon după puterea lor. Dacă nu pot face osteneala trupească, dar pot zice rugăciuni, să dubleze rugăciunile cu " Doamne Iisuse ". Trăia la Mănăstirea Sihăstria un părinte schimonah, Nicanor Batacă, care, la bătrâneţe, nu putea face metanii, iar închinăciunile le făcea de pe scaun. După ce a căzut la pat, nu mai putea face nici închinăciuni, nici cruce, numai la piept închipuia semnul sfintei cruci, şi aşa îşi făcea canonul. Apdar, fiecare să facă cât poate şi cum poate, după sfatul duhovnicului, " că pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu ".

35. Ce canon de pocăinţă rânduiţi mirenilor, părinţilor care au copii şi tinerilor care vor să se căsătorească?

- Mirenilor le dau canon după cum se prezintă. Pentru cei cu copii mulţi, cel mai mare canon este să-şi crească copiii în frica lui Dumnezeu, şi să nu-i ucidă prin avort sau prin sminteală. Cei ce nu au copii sunt datori să facă milostenie, dacă au cu ce; iar dacă sunt săraci, să nu fure şi să urmeze la biserică. Iar tinerilor le dau canon că, mai înainte de căsătorie, să fie cuminţi şi cinstiţi; iar după cununie, le dau canon să nască copii câţi le va da Dumnezeu, să nu facă avorturi, nici să se păzească pentru a nu avea copil. Apoi, să-şi aibă un duhovnic bun, să se mărturisească des şi să păzească legile Bisericii, postul, înfrânarea şi cumpătarea.

36. Care este datoria principală a celor căsătoriţi?

- Crucea căsătoriţilor este a-şi împlini toate datoriile legate de taina nunţii. Întâi să nască şi să crească copii în frică de Dumnezeu. Apoi, să fie uniţi într-un gând în toate greutăţile vieţii şi să-şi păzească patul neîntinat. Dacă soţii ascultă de Hristos, de Biserică şi de pastorul lor sufletesc, pot împlini cu cinste datoriile lor creştineşti şi-şi duc cu uşurinţă crucea vieţii pe care şi-au ales-o. Ziar dacă se îndepărtează de Biserică, de preot şi de sfânta rugăciune, îi împresoară ispitele şi greutăţile vieţii, cad în păcate de moarte, îşi avortează copiii, se îngreuiază de naşterea de fii şi nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii " De aceia, mulţi căsătoriţi în zilele noastre se ceartă unii cu alţii, divorţează şi se lipsesc de bucuriile vieţii creştineşti.

37. Care sunt datoriile principale ale călugărilor?

- Călugării sunt datori să-şi păzească făgăduinţa pe care au dat-o la călugărie, înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultarea necondiţionată, sărăcia de bună voie şi fecioria sau curăţenia. Pe lângă acestea să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârna toată faptă bună şi care le rabda pe toate.

38. Cum trebuie să fie preoţia, atât cei de mir, cât şi preoţii călugări?

- Ieromonahii şi preoţii, în general, sunt datori ca în toate zilele să fie pregătiţi pentru Sfânta Liturghie şi să se jertfească pentru dreapta credinţă în Hristos şi pentru mântuirea oarnenilor, după putere şi după darul pe care l-au primit de sus. Ei sunt datori să mărturisească cu timp şi fără timp pe Hristos; dar trebuie mai întâi să predice cu faptele, adică cu viaţa lor şi apoi cu cuvântul. Adică, aşa cum vorbesc, aşa să şi trăiască, că cea mai puternică predica este cea cu fapta şi apoi cu cuvântul.

39. Care sunt cele mai obipuite ei mai grele ispite ale călugăriilor şi cum se pot izbăvi de ele?

- Toate patimile călugărilor şi ispitele se nasc din două păcate: din neascultare şi din lenevirea la rugăciune. Când cădem din sfânta ascultare şi fugim de biserică, de rugăciune, de metanii şi de post, cădem uşor în toate ispitele şi patimile omorâtoare de suflet şi ne pierdem mântuirea. Neascultarea şi lenevirea la rugăciune, ca şi toate celelalte patimi, se vindeca prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon şi prin plantarea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerită cugetare şi smerenia, care spala păcatele şi biruiesc diavolul.

40. Care sunt după experienţa ce o aveţi de la spovedanie, cele mai grele păcate care bântuie astăzi în rândul credincioşilor şi cum se pot izbăvi de ele?

- După cum se ştie, două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beţia şi desfrânarea. Acestea strica multe familii şi ucid nenumărate suflete omeneşti. Însă, dacă se căiesc de aceste păcate, dacă le mărturisesc la preoţi şi le părăsesc, se vindeca prin canon.

41. Ce fapte bune trebuie să aibă stareţul şi duhovnicii unei mănăstiri, pentru a fi vrednici pastori de suflete?

- Atât stareţul, cât şi duhovnicii să se facă ei pildă tuturor, prin dragoste şi smerenie. Numai aşa se pot mântui şi ei şi pe alţii.

42. Ce canon daţi pentru avort şi ucidere de copii?

- Păcatul avortului şi al uciderii în general se pedepseşte cu părere de rău an toată viaţa, părăsirea păcatului, canon de metanii în fiecare zi, post până seara miercurea şi vinerea, naştere şi botezare de copii în locul celor avorttli şi oprire de Sfintele Taine de la şapte ani an sus. Femeile, însă, se pot împărtăşi mai înainte de naşterea pruncului.

43. Ce să facă tinerii pentru a se izbăvi de păcatul desfrânării?

- Tinerii să păzească înfrânarea şi cumpătarea, posturile şi sărbătorile, mărturisirea păcatelor şi canonul şi să asculte de părinţi şi de preoţi.

44. Din ce cauze a decăzut atât de mult viaţa duhovnicească în rândul credincioşilor noştri?

- " Peştele de la cap se strică "! Spun bătrânii. Cea mai mare vină o poartă păstorii de suflete. Dacă am fi noi mai buni s-ar schimba şi creştinii.

45. Cum se poate înnoi astăzi viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri?

- Prin revenirea la vechile noastre rânduieli călugăreşti, adică prin mai multă rugăciune şi citire a Sfinţilor Părinţi, prin participarea întregii obşti la pravila bisericii, mai ales, la slujba utreniei şi Sfânta Liturghie şi prin trăirea în armonie, în dragoste şi smerenie. Unde sunt acestea, acolo viaţa duhovnicească este la înălţime şi se pot forma fraţi şi călugări buni. Iar unde stăpâneşte materia, lenevirea la rugăciune, neascultarea şi traiul bun, acolo slujbele la biserică se fac de mântuială şi nu se pot creşte călugări sporiţi

46. Din ce cauză a slăbit râvnă pentru rugăciune şi pentru orice faptă bună, atât în mănăstiri, cât şi între mireni?

- Pentru că a slăbit credinţa în toată lumea. Astăzi, fiecare creştin şi călugăr mărturiseşte că nu se mai poate ruga în prezent, cum se ruga în trecut. Numai cu mare sila şi osteneala, unii călugări buni şi creştini îşi menţin rugăciunea curata de zi şi de noapte. Ceilalţi sunt mereu învăluiţi de griji, de oameni şi de neputinte; iar când ne rugăm, mintea ne este plină de gânduri şi răspândire. Având în vedere cele trei atacuri prin care a trecut Mântuitorul pe muntele ispitirii, când L-a ispitit satana, întâi cu lăcomia, al doilea cu mândria şi al treilea cu necredinţa, biruirea oricărui atac este că " Domnului Dumnezeu să ne închinăm şi numai Lui să-i slujim ". Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, care " şi-a ales partea cea bună ". În mănăstiri, că peste tot Marta asupreşte pe Maria şi n-o lăsa să se roage mai mult iar Maria plânge nemângâiata. Dacă vom pune întâi biserica, lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria şi apoi ascultarea, lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile şi bisericile noastre ar înflori şi diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovnicească a fiecăruia începe de la aceste cuvinte: " Doamne da să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu... "

47. Din ce cauză se înmulţesc aşa de tare sectele în satele şi oraşele noastre?

- Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învaţa pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

48. Cum pot ajuta călugării şi mănăstirile noastre la combaterea sectelor şi a patimilor în rândul credincioşilor?

- Pot ajuta prin aceste două: prin lucrare şi rugăciune. Cu cât se va duce o viaţă mai înaltă prin mănăstiri, în rugăciune, în post, în smerenie şi iubire faţă de credincioşi, cu atât se va întări credinţa şi viaţa duhovnicească în rândul mirenilor. Să nu uităm cum se nevoiau părinţii noştri prin mănăstiri şi să le urmăm.

49. Care este cel mai mare rol al manăstirilor şi al călugărilor dintotdeauna?

- Să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea. Să laude permanent pe Dumnezeu, să înveţe şi să mângâie pe credincioşi. În mănăstiri, Marta trebuie să asculte de Maria, iar nu invers şi să trăiască în armonie una cu alta. De vom face aşa " nimeni nu va strica cetatea noastră! ".

50. Cum trebuie să trăiască călugării pentru a-şi mântui sufletele lor?

- Să trăiască în dragoste, că spune Mântuitorul: " Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi " (Ioan 13, 35). Apoi, fiecare să-şi facă datoria în direcţia lui, adică unde este rânduit, cu bucurie şi fără de cârtire. Să învăţăm şi pe alţii, dar să ne aducem aminte de cuvântul Domnului, care zice: " Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor " (Matei 5, 19). Să ne aducem aminte şi de cuvântul proorocului David, care zice: " Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur " (Ps. 2, 9). şi, în sfârşit, orice facem să fie spre lauda lui Dumnezeu şi să fie făcut cu smerenie, precum ne învaţă Hristos: " Când veţi împlini toate acestea, să ziceţi că slugi netrebnice suntem, că ce am fost datori să facem, aceea am făcut " (Luca l7, l0). Atât călugării, cât şi mirenii, dacă au pace între ei, adică pacea Domnului, a conştiinţei şi dacă au dragoste, se pot mântui.

51. Ce cărţi sfinte mai de folos recomandaţi pentru călugări şi mireni?

- Eu m-am folosit cel mai mult de Vieţile Sfinţilor, de pildă vieţii lor. Dar de mare folos sunt şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales Sfânta Scriptură. Toate sunt de folos la timpul lor.

52. Ce rugăciuni recomandaţi pentru călugări şi mireni?

- Toate cărţile de rugăciuni sunt de folos, numai să le citim cu evlavie şi credinţa căci ne înălţa la Dumnezeu. Prin rugăciunea " Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă ", stăm de vorbă cu El. De mare putere şi folos este citirea psaltirii şi mai ales participarea la slujbele bisericii. Acele rugăciuni care ne hrănesc mai mult şi ne atrag sufletul să le facem, numai să nu ne lenevim, că mare război da diavolul ca să nu ne rugăm. Rugăciunea cu simţire şi lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor.

53. Cum putem ajuta noi, călugării, la mântuirea credincioşilor şi a oamenilor în general?

- Ajutăm prin rugăciune, prin cuvânt şi exemplul personal. Scopul pentru care faci o faptă bună, pentru care te rogi, acela contează la Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru. Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră, se ridică un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate, între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi andemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu fiind pe cerdac m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam de cerdac şi ziceam: " Hai, mai boişori, sculaţi-vă! Hai cu " Doamne ajută! ". Aşa strigând, numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu bucuros, am zis: " Slavă, Ţie, Doamne! " Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei.

54. Ce fel de milostenie se cade să facă călugării?

- Călugării care au cu ce ajută, să facă milostenie cu cei ce au nevoie de ajutor. Eu cred că mai mare plată au cei ce ajută pe străini şi chiar pe vrăjmaşii lor. Însă, cea mai mare milosienie a călugărilor este să fie săraci de orice materie şi să se roage pentru toţi. Că zice psalmistul: " Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea. " Cei ce au, să fie ca şi cum nu ar avea nimic; iar cei ce nu au nimic, ca şi cum ar avea de toate. Mântuitorul ne învaţă: " Faceţi-vă prieteni din Mamona nedreptăţii ". Adică, de am câştigat ceva din cele ce nu sunt ale noastre să le dăm la săraci, în numele Domnului. Mare putere are milostenia. Dar pentru călugări, mai mare este sărăcia şi rugăciunea curată!

55. Cum putem să împăcăm pe cei ce sunt certaţi?

- Întâi să ne rugăm pentru ei. Apoi să-i îndemnăm să se spovedească la duhovnic şi să-i sfătuim cu cuvinte din Sfânta Evanghelie să se împace, după cuvântul Domnului: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema " (Matei 5, 9). Pe cât putem, să ne străduim să facem pace, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi purtăm în noi pacea Duhului Sfânt. Cei ce nu se împacă unii cu alţii, nu se pot împărtăşi.

56. Câţiva fii duhovniceşti i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a răspuns:

- Nu vă doresc aici pe pământ, nici slava, nici altceva din cele trecătoare, că toate acestea ne duc la pierzare. Dar, făcând voia Domnului, veţi avea şi aici folos îndestulat, şi dincolo de mormânt veţi avea fericirea cea veşnică.

57. Altor fii duhovniceşti care au ajuns până la chilia lui, la Schitul Sihla, le-a zis:

- Să nu uitaţi de moarte. Toţi aceia care au umblat după slava omenească şi s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârşit au regretat amamic, dar poate prea târziu.

58. Doi călugări tineri din Mănăstirea Sihăstria i-au cerut bătrânului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus:

- Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi şchiopătat, îndreptaţi-vă; iar care nu aţi şchiopătat, stăpâniţi-vă cu darul Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trăi, dar este tare greu a muri. Toţi cei care mor uita de viaţa aceasta şi în ceasul morţii văd înaintea ochilor numai cele ce le-au făcut, bune sau rele. Odată m-am întâmplat lângă patul unui om nepregătit, care se chinuia să moară, şi strigă la mine deznădăjduit: " Nu mă lăsa, părinte Paisie, nu mă lasa! " Căută să fugă şi strigă: " Nu mă lăsa, părinte Paisie "! Şi a murit. Dumnezeu să-l ierte! Altul, care era de mult bolnav, a murit aşa frumos! S-a spovedit, s-a împărtăşit şi a cerut să-l fac călugăr. Joi l-am călugărit în patul lui de suferinţă şi sâmbăta a plecat la Domnul. Dar, înainte de ceasul morţii m-a trimis să chem duhovnicul ca să-i citească rugăciunile de darea sufletului. Apoi a zis: " Aprindeţi lumânarea! Degrabă, lumânarea "! Îi aprind lumânarea şi voiam să i-o ţin eu. Iar el mi-a zis: " Lasa, părinte Paisie, c-o ţin eu "! A ţinut-o în mâinile lui câteva minute. S-a uitat la stânga şi s-a anfricosat. Apoi s-a uitat la dreapta şi s-a bucurat puţin. La urmă îmi zice: " Părinte, stinge lumânarea că mai am oleacă! " A ven duhovnicul şi i-a citit molitfa de darea sufletului. Era în zori de ziuă. S-au adunat mai mulţi în jurul monahului Ghervasie, că aşa îl chema. Am aprins din nou lumânarea, şi-a cerut de la toţi iertare, a răsuflat adânc şi şi-a dai duhul cu pace. Iată călugăr pregătit pentru moarte numai în trei zile. Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Ghervasie. Mi-a fost ucenic.

59. Ce să fac, că mă biruiesc de mânie? L-a întrebat un ucenic.

- Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, spune Sfânta Scriptură. Când te mânii, nu eşti stăpânit de duhul lui Dumnezeu, ci eşti robit de duhul răzbunării, al mândriei şi al slavei deşarte, care te îndeamnă să nu te pocăieşti, să nu ieryi, să nu te smereşti. Să fugim de mânie şi de răzbunare şi să urmăm Domnului nostru Iisus Hristos, care ne învaţă, zicând: "... învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre " (Matei 11, 29). Să ne rugăm mai mult, părinte!

60. Ce este smerenia, părinte Paisie? - L-au întrebat odată câţiva ucenici.

- Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimam pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci când altul ne ocărăşte şi ne defaimă, încă în pubhc, iar noi răbdam şi zicem: " Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele ", aceasta este smerenia cea adevărată. Deci, să primim toate că din mână şi cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărăşte cineva, Dumnezeu îi porunceşte să te ocărască. Când îţi ia cineva vreun lucru, Dumnezeu îi porunceşte să-l ia, ca să te facă călugăr. Când te muta de ici colo mai marele tău, Dumnezeu îţi schimba locul, ca să-ţi schimbi şi năravul şi obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de cam să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră. Să ne smerim, fraţilor, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucurăm dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita. Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere; azi te laudă şi mâine te ocărăşte. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune, şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.

61. Într-o zi aceiaşi ucenici i-au cerut cuvânt de folos, iar bătrânul le-a răspuns:

- Dacă am avea noi credinţa că Dumnezeu este permanent cu noi şi în noi, nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boală, căci am fi încredinţaţi că suntem în braţele lui Dumnezeu, precum copiii în braţele mamelor lor. Noi însă n-am ajuns la măsura aceasta, că ne încredem în bani şi în plăceri mai mult decât în Dumnezeu!

62. Cum aş putea să am permanent cugetarea morţii şi a judecăţii de apoi? L-a întrebat un fiu duhovnicesc.

- Vai de acel om care va cădea în mâinile Dumnezeului celui viu! A răspuns bătrânul suspinând. De la o închisoare te mai scoate avocatul. Dar când se va umple cupa mâniei lui Dumnezeu, unde ne vom ascunde de la faţa Lui? Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare şi în veac nu vom mai greşi.

63. Părinte Paisie, daţi-mi un cuvânt de folos. - I-a spus un credincios. Iar bătrânul i-a răspuns:

- Aşa am întrebat şi eu pe cineva şi mi-a răspuns: Să nu faci tot ce poţi; să nu crezi tot ce auzi, şi să nu spui tot ce ştii!

64. Altădată, acelaşi ucenic i-a cerut cuvânt de mântuire, iar Părintele Paisie i-a răspuns:

- Să cerem de la Dumnezeu, prin rugăciune, frică de Dumnezeu şi cugetare la moarte; că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, iar frică de moarte şi de judecată păzesc de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă. Acesta este, cred eu, cel mai bun sfat pentru mireni. Din frică de Dumnezeu nasc şi cresc în noi credinţă, nădejdea şi dragostea; iar din temerea de moarte se nasc lacrimile şi căinţa pentru păcate.

65. Cum să mă port cu aproapele meu, ca să împlinesc porunca dragostei? L-a întrebat un călugăr.

- Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat, în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.

66. Odată, l-a întrebat un călugăr din Mănăstirea Sihăstria - Părinte Paisie, mă învăluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!

- Ascultă, părinte, a răspuns bătrânul. Să dăm slava lui Dumne că ne ancearca cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispită, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelunga răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm, părinte. Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustra pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum, însă am păţit şi noi cum a păţit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceia au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui!

67. Într-o zi, admirând bătrânul frumuseţile munţilor şi codrilor singuratici de la Sihla, a zis către ucenicii săi, suspinând din inima:

- Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici şi să-l pierdem pe celălalt, din pricina lenevirii noastre!

68. În altă zi slujea bătrânul vecernia din Postul Mare în biserica Schitului Sihla

Şi se citea la strana paremia din cartea proorocului Isaia despre judecata de apoi. Iar Părintele Paisie stătea în genunchi înaintea Sfântului Altar şi, auzind cele ce se citeau a oftat adânc şi a zis în sine: - Vai! Vai! Vai! Ce înfricoşată va fi judecată lui Dumnezeu cea de pe urmă! Şi a început a plânge...

69. Stând bătrânul într-o zi de vorbă cu ucenicii săi, i-au cerut cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a răspuns:

- Iată ce, părinţilor. Fiecare îşi pregăteşte mâncarea după gustul şi placul său. Dacă i se pare prea dulce, o mai acreşte, dacă i se pare nesărată, îi mai pune puţină sare şi verdeţuri şi o face cum îi place; şi dacă îi place lui, place la toţi. Eu aşa cred. Tot aşa se întâmplă şi cu viaţa duhovnicească a fiecăruia. Fiecare dintre noi îşi pregăteşte mântuirea cum crede el, cum voieşte cum poate, după râvnă şi harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun bătrânii că foamea este cel mai bun bucătar, iar sărăcia cel mai bun gospodar. Tot aşa şi cu mântuirea sufletului nostru. Ravnna rugăciunea şi smerenia ajuta cel mai mult pe calea mântuirii.

70. Într-o seară, stând de vorbă cu câţiva credinciodi le-a spus acesta frumoasă istorioara din Prolog:

- Ascultaţi! Era un pustnic şi cugetă întru sine, cu cine să fie el asemenea? Cu Sfântul Antonie? Cu Avva Macarie? Iată, aude un glas de sus: " Ce cugeţi aşa, părinte? Că nu ai ajuns nici măsura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopolului ". şi nu l-a răbdat inima pe sihastru până nu s-a dus la el. " Aici locuieşte Zaharia Ciubotarul? M-a trimis Dumnezeu la tine. Dar, nici în casă nu intru, nici pe pat nu stau, nici mâncare nu gust până nu-mi spui viaţa ta! ". " Ce viaţa am eu, părinte, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu? Eu sunt mirean şi aceasta este femeia mea. Doar atât că, ce câştig din lucrul mâinilor, împart în trei. 0 parte o dau la săraci, o parte la biserici şi mănăstiri, iar a treia parte cheltuim pentru casa "... " Te jur pe Hristos să-mi spui ce fapta bună faci! " a zis pustnicul. Dacă a văzut omul că nu poate tăinui, a zis: " Aceasta este femeia mea de 15 ani, dar cu ea într-un pat niciodată nu m-am culcat! ". Şi s-a întors sihastrul folosit la chilia lui, dând slavă lui Dumnezeu. Am spus aceasta istorioară ca să nu ne mândrim. Că are Dumnezeu destui drepţi şi aleşi prin sate şi oraşe, care au familie şi greutăţi, dar ne întrec pe noi prin răbdare, post, rugăciune, milostenie şi viaţa curată.

71. În altă zi le-a adăugat şi aceasta istorioară din Pateric:

- A venit odată un pustnic din munte în cetate, s-a suit pe o piatră înaltă şi a anceput a plânge şi a striga: " Oameni buni, nu mă lăsaţi! Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! ". " Ce s-a intatnplat, părinte? " l-au întrebat oamenii. " Eu în viaţa mea am avut trei datornici. În tinereţe mai mult doi mi-au cerut datoria şi m-au luptat. Aceştia sunt desfrânarea şi mândria. De aceşti doi am scăpat eu cum am scăpat, dar de al treilea datomic nu pot scăpa până la moarte. Şi acesta este foamea, flămânzea. Ajutaţi-mă să scap de acest datornic neîmblânzit! ". Atunci oamenii i-au dat un galben, s-a dus pustnicul la brutărie, a cumpărat o pâine şi a fugit din nou la pustie, ne mai aşteptând să ia restul. Aşa am păţit şi eu. Nu pot scăpa de al treilea datornic, adică de foame, oricât mă ostenesc să mă înfrânez.

72. Părinte Paisie, spuneţi-ne un cuvânt despre rai; i-au spus odată ucenicii. Iar el le-a răspuns:

- Să nu iscodim cu mintea unde este raiul şi unde este iadul, că nici Sfinţii Părinţi nu ne dau voie la aceasta. Mântuitorul atât numai ne-a spus: " Mă duc să vă gătesc loc, că unde voi fi Eu şi voi să fiţi " (Ioan 14, 3). Aşa ne învaţă Domnul şi nu ne trebuie mai mult. Noi să zicem mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: " Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc; Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele de veci, Amin! ".

73. Mergând odată câţiva credincioşi la chilia bătrânului,

Pe când se nevoia în munte la Piciorul Crucii, i-au cerut cuvânt de folos duhovnicesc. Iar părintele, arătând pajiştea plină de flori şi mireasma, le-a spus: - Să vă faceţi nişte albinuţe harnice care adună nectar şi miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari care adună hrana din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, milă şi smerenia. Din acestea să vă hrăniţi şi am nădejde că cu acestea vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii.

74. La urmă a adăugat bătrânul şi aceste cuvinte:

L - Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bun pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi. Şi pentru mâncare, şi pentru apă, şi pentru orice lucru. Pe când oala, vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se se foloseşte numai la zile mari sau odată pe an. Oală de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o cauta şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu cauta cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucura de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini!

75. Părinte Paisie, ce este conştiinţa? L-a întrebat un călugăr. Iar bătrânul a răspuns:

- Conştiinţă este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasa uitării. Trebuie să avem pururea înainte noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a veni pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.

76. Un creştin întristat i-a cerut bătrânului cuvânt de mângâiere, iar el i-a spus:

- Ascultă, frate. Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor că altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi " până la sfârşitul veacurilor ". Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că precum în vremea Sfântului proooroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea " încă 7000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal ", tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi, care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduvă. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

77. O femeie care nu voia să aibe copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat, ce anume să facă. Iar el i-a răspuns:

- Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Nici să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel care zice: " Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi seceră " (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie bătrână din Grumăzeşti Neamţ, la spovedame, şi am întrebat-o: " Sora, câţi copii ai? ". " Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, şi zece sunt primii gospodari în sat! ". A venit şi o altă femeie, de departe, şi am întrebat-o: " Câţi copii ai creştină? " " Nici unul, părinte ". " Dar, câte avorturi ai? " Patruzeci de avorturi! " " Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!". După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.

78. Un frate începător l-a întrebat pe bătrânul:

- Părinte Paisie, nu mai pot face ascultarea ce mi s-a dat. Ce să fac?

- Dacă poţi şi nu vrei este păcat. - A răspuns bătrânul. Iar dacă nu poţi, că este prea grea sau eşti bolnav, nu este păcat. Numai să-i spui stareţului şi el îţi va rândui altă ascultare, cum îl va lumina Dumnezeu. În mănăstire nimic să nu faci fără binecuvântare. Că dacă petrecem sub ascultare şi tăierea voii, ne mântuim cu siguranţă.

79. Un călugăr a venit la părintele Paisie şi i-a zis:

- Părinte, fac cerere şi mă duc la Sfântul Munte, că aici mă tem că nu mă mântuiesc! Iar bătrânul i-a răspuns: - Şi eu m-aş duce, dar când m-or trimite sau m-or da afară de aici. Aşa, ştiu eu ce cer? Dacă vrem să ne mântuim să nu ne face niciodată voia noastră, nici să credem minţii noastre.

- Părinte, am auzit că vor duce o parte de călugări la alte mănăstiri. - Foarte bine! Dar acolo nu este Dumnezeu? Auzind aceste cuvinte s-a folosit călugărul şi s-a întors liniştit la chilia lui.

80. Câţiva călugări tineri i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a spus:

- De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de argint şi de vorbirea cu femei.

81. Un alt călugăr l-a întrebat: părinte Paisie, daţi-mi un cuvânt de folos.

Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare, când nu ştii întreabă, iar când nu ai pe cine întrebă, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.

- Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac? - Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.

82. Odată l-au întrebat câţiva fraţi:

- Părinte Paisie, oare de ce nu mai avem dragoste de rugăciune şi nu alergăm la biserică cu aceeaşi râvnă şi evlavie că la început, când am venit la mănăstire? - Noi suntem de vină, pentru că slujim mai mult grijilor pământeşti, decât lui Dumnezeu. Am citit la Sfântul Isaac Şirul aceste cuvinte despre rugăciune: " Semn al răcirii duhovniceşti este urarea rugăciunii". şi în alt loc: " Dacă călugărul face altceva în vremea rugăciunii, acela este batjocorit de diavolul ". Aşadar, dacă părăsim pravila bisericii şi Dumnezeu ne părăseşte pe noi. Dacă înlocuim rugăciunea rânduită la biserică şi la chilii cu grija celor trecătoare, suntem batjocoriţi de diavoli, că misiunea călugărilor este una singură: să-l laude neîncetat pe Dumnezeu şi să se roage pentru lume şi pentru iertarea păcatelor lor. Numai porunca ascultării de la cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii. Răcirea dragostei şi împuţinarea râvnei pentru cele sfinte, şi mai ales pentru biserică, este semnul pustiirii noastre.

83. Unui ieromonah tânăr îi dădea bătrânul aceste

- Să nu primeşti femei în chilie ca să le dai sfaturi, că este mare primejdie, mai ales pentru călugărul tânăr. Dacă cer sfat de folos, vorbeşte-le în biserică, iar nu în chilie şi dacă te caută, nu te bucura, ci teme-te că este primejdie. Ca din vorbirea cu femei vine şi căderea!

84. Doi fraţi începători i-au cerut bătrânului cuvânt de mângâiere şi folos sufletesc. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:

- Am citit la Sfântul Teodor Studitul acest cuvânt: "Sfinte sunt coapsele acelea care au sămânţă în Sion! Binecuvântaţi şi sfinţi sunt părinţii voştri care v-au născut şi v-au dăruit lui Dumnezeu! Trăiţi cu bucurie şi multă dragoste în casa lui Dumnezeu. Mănăstirea este Ierusalim şi Sion duhovnicesc. De nevoinţa noastră de aici, depinde dobândirea Ierusalimului ceresc. Să fiţi fericiţi că sunteţi aruncaţi în braţele Domnului şi locuiţi în curţile casei Dumnezeului nostru. Câţi n-ar dori să fie aici cu voi, să cânte împreună cu voi, să se roage şi să se bucure împreună cu voi în acest cin îngeresc, dar n-au fost chemaţi şi aleşi de Dumnezeu. Deci, bucuraţi-vă şi aşteptaţi mila Lui.

85. Un duhovnic i-a cerut bătrânului sfat, iar el i-a zis:

- Cel mai greu pentru preot este Sfânta Liturghie şi Spovedania. Unii s-au smintit şi chiar au căzut de la spovedanie. Preotul de aceea se cheamă duhovnic, pentru că el este lumina pentru ceilalţi şi poartă în el darul Duhului Sfânt. Şi dacă are în el Duhul Sfânt, el nu se sminteşte de neputinţele oamenilor că este Harul asupra lui şi poate să lecuiască sufletele oamenilor. Iar dacă este pătimaş, Duhul Sfânt nu lucrează în el şi uşor se sminteşte când aude păcatele oamenilor. Un astfel de preot nu trebuie să spovedească lumea. Duhovnicia se dă, după Canoane numai celor mai vârstnici şi cercaţi. Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit de suflete. Să fie pastor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig paanintesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeşnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat. Duhovnicul, chiar dacă se sminteşte uneori de păcatele oamenilor la spovedanie, în nici un caz el nu trebuie să smintească pe credincioşi, că atunci a pierdut toată osteneala. Ori de câte ori spovedim, suntem datori mai întâi să ne rugăm, apoi să fim blânzi şi cu dreaptă socoteală şi cu darul lui Dumnezeu putem dobândi pe mulţi.

86. Un frate de mănăstire a cerut cuvânt de folos de la părintele Paisie, iar Sfinţia sa i-a spus:

- Cel mai bun sfat care ţi-l dau este să ai răbdare în mănăstire la toate. Că dacă sfinţii răbdau chinuri de moarte de la păgâni pentru dragostea lui Hristos, cum noi să nu răbdăm un cuvânt de mustrare de la creştini şi de la părinţii noştri care au pe Dumnezeu şi vor să ne mântuiască?

87. Un alt frate l-a întrebat pe bătrânul:

- Părinte, ce să fac în vreme de ispita că să nu mă biruiască? - Frate, una să faci; să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtuna, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna ieşi din nou afară. Aşa şi în mănăstire. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispită şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.

88. Unui frate care voia să plece în altă mănăstire i-a dat acest sfat:

- Este păcat să te duci de voia ta în altă mănăstire, că nu ai răspuns înaintea lui Dumnezeu. Că dacă pleci nealungat din mănăstire sau din ţară, îţi faci voia ta şi nu împlineşti cuvântul lui Hristos care zice: "De vă vor alunga din cetatea acea duceţi-vă în altă cetate... "

89. O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon, iar el i-a răspuns:

Canonul bolnavului este patul, patul suferinţei. Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi " Tatăl nostru ", rugăciunea " Doamne Iisuse ", " Sfinte Dumnezeule ", Crezul, "Doamne ajută " şi dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.

90. Unii bătrâni l-au întrebat pe părintele Paisie: Care este cel mai greu păcat în lume, astăzi?

- Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

91. Odată au venit câţiva preoţi duhovnici la părintele Paisie şi l-au întrebat despre taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul suspinând, le-a zis:

- Ei părinţilor, duhovnicia este tare grea, mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţa puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă... Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

92. Şi iarăşi l-au întrebat:

- Este bine să primim la spovedanie pe cei pătimaşi, care nu se pot lăsa de păcate? - Suntem datori a primi la mărturisire pe orice păcătoşi; încă cu toată dragostea. Căci chiar de nu fac canonul, măcar ştiu cât de mare este păcatul şi ce osânda îi aşteaptă de nu se vor pocăi. Astfel, poate se îndreaptă şi ei şi părăsesc cele rele în viitor.

93. Apoi iarăşi l-au întrebat pe bătrânul:

- Predica în biserică, rugăciunea pentru toţi, sfătuirea mirenilor, milostenia şi celelalte fapte prin care căutăm să folosim pec redinciosi, ne ajută la mântuire?

- Dacă pentru un pahar de apă dat în numele Domnului nu ne vom pierde plată, cu cât mai mult pentru rugăciune, sfătuire şi milostenie făcută cu credinţa şi dragoste. Numai să nu ne biruim de iubirea de argint şi de slavă deşartă, că mândria şi lăcomia ne jefuiesc toată plata ostenelilor noastre şi ne aduc încă şi osânda. Să învăţăm din pildă fariseului. Gândul şi părerea că el este mai bun decât vameşul, acelea l-au osândit înaintea lui Dumnezeu.

94. Cum pot scăpa de părerea de sine şi gândurile cele necurate? L-a întrebat un fiu duhovnicesc.

- Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.

95. Dacă învăţ pe alţii în biserică şi acasă, a zis acelaşi, dar nu fac ce spun, cad sub osânda lui Dumnezeu? Ce trebuie să fac pe viitor? Iar părintele Paisie a răspuns:

- Aici şi eu sunt vinovat. Dar m-am mărturisit duhovnicului meu că nu fac ceea ce învăţ pe alţii şi el mi-a spus să fac asemenea celui cu talanţii din pildă Mântuitorului, adică să nu-i îngrop, spre osândă, ci să-i dau la alţii care pot lucra cu ei şi aduc dobânda. Chiar dacă noi suntem leneşi, să dăm argintul, adică darul dat nouă, înţelepciunea, cuvântul de învăţătură, o carte bună, celor harnici şi mai râvnitori care lucrează cu el. Şi aşa înmulţim talantul, împrumutându-l unii altora şi ajutând la mântuirea oamenilor.

96. Ce sfat de folos daţi ucenicilor de prin mănăstiri şi sate, care vă iubesc şi se roagă pentru sfinţia voastre?

- Să trăiască în dragoste desăvârşită unii cu alţii, să se roage mereu, să iubească biserică şi citirea sfintelor cărţi, să asculte de duhovnicii lor, să facă multă milostenie, că aceea poate mult la Dumnezeu şi să fie întru toate smeriţi şi blânzi. Cu un cuvânt, să facem cu toţii fapte vrednice de răi şi să nu uităm de moarte niciodată. De vom face aşa, sigur ne mântuim!

97. Unul din ucenicii mai apropiaţi i-a zis bătrânului - Ce cuvânt de învăţătura îmi lăsaţi că testament, pentru a mă mântui şi pe mine şi a ajuta şi pe alţii pe calea mântuirii?

- Să facem şi noi ceea ce învăţăm pe alţii, şi tot ce facem în viaţa să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul aproapelui, că " dragostea acoperă mulţime de păcate ". Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei, adică testamentul dragostei, cum ne învaţă Însuşi Mântuitorul: "Intru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi " (Ioan 13, 35)

98. Unde aţi dori să aveţi mormântul, Părinte Paisie? L-a întrebat ucenicul său.

- Aşi fi voit că unde îmi va ieşi sufletul din sărmanul meu trup, acolo să-mi fie şi mormântul. Deocamdată, aici în schitul Sihla doresc să mă pocăiesc.

99. Ce legământ duhovnicesc aveţi cu părintele Cleopa? L-a întrebat acelaşi ucenic.

- În toamna anului l935 părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat: - Ei, acum ce ai de gând să faci, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria? - M-aş duce tot la Sihăstria, Părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte... Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: " Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!". Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-aim despărţit... De părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!

100. Vă mulţumesc, Părinte Paisie, pentru aceste frumoase cuvinte de folos sufletesc.

- Să ne vedem cu toţii la uşa raiului, părinte Ioanichie!

- Amin!