Astăzi vă prezentăm un alt interviu cu Părintele Paisie Olaru, realizat de către Părintele Ioanichie.

1. Prea Cuvioase Părinte Paisie, în numele ucenicilor Sfinţiei Voastre vă cerem câteva cuvinte de folos mântuirea noastră. Vă rugăm să nu ne lăsaţi fără răspuns.

- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Părinte Ioanichie, îmi cereţi lucruri mari, ce depind de ajutorul lui Dumnezeu Care a zis că " fără de Mine nu puteţi face nimic ". Am gustat oleacă din primul război mondial şi aceasta era parola noastră: " Băieţi, ochiul la inainic, urechea la comandă şi cu Dumnezeu înainte! ". Aşa trebuie să ne purtăm şi în războiul cel duhovnicesc. Apdar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi priceperea mea voi răspunde la cele ce urmează.

2. Ce bucurii duhovniceşti vă aduc ucenicii Sfinţiei Voastre, călugări şi mireni, pe care i-aţi crescut şi i-aţi unit cu Hristos timp de peste patruzeci de ani?

- De unii m-am bucurat că au făcut roade bune, dar de alţii m-am scârbit că n-au rodit. Eu la toţi am dat acelaşi sfat, aceeaşi sămânţă am semănat, dar ce pot să zic!? Poate pământul inimii lor nu a fost pregătit sau a fost pietros! Poate şi noi i-am smintit...

3. Sunteţi mulţumit acum la capăt de drum de fiii duhovniceşti ai Sfinţiei Voastre? Sau vă pare rău că nu aţi făcut mai mult pentru ei, pentru Biserică?

- Voi fi fost şi eu vinovat că nu am făcut cât trebuia pentru ei, sau n-am priceput mai mult, sau le-am tolerat prea mult. Cloşca, când puişorii sunt mici, îi acoperă cu aripile; iar după ce cresc, unii mor. Aşa şi eu, după ce am văzut ucenicii mari, n-am prea îndrăznit să-i mustru. M-am rugai numai pentru ei şi i-am îndemnat cu blândeţe şi smerenie, încredinţându-i voii lui Dumnezeu. Chiar dacă unii s-au depărtat, ori au răcit în credinţă şi rugăciune, pentru toţi este mântuire, dacă se întorc de unde au căzut şi pun început bun cu pocăinţă.

4. Ce aţi dorit să realizaţi şi ce aţi realizat în viaţă? Ce doriţi să mai faceţi pe viitor pentru Hristos şi ucenici?

- Când eram tânăr mă gândeam singur şi-mi făceam multe planuri de viitor, dar nu pe toate le-am realizat. De exemplu, am dorit în tinereţe, când aveam doar 25 de ani, să mă fac pustnic în Munţii Neamţ, dar poate n-a fost voia lui Dumnezeu. Prin anii 1930-1932 am venit la egumenul Sihăstriei, părintele Ioanichie, şi i-am cerut să mă primească în obştea lui, sau să mă retrag la schitul Sihla, pe atunci vestit pentru viaţă pustnicească. El însă m-a întrebat: " Dar ai blagoslovenie să vii la Sihăstria? " şi cum eu venisem fără voia stareţului meu, m-am întors înapoi şi m-am făcut un fel de " pustnic " în pădurile din jurul Schitului Cozancea. Cred că în trecut aşi fi putut să fac mai mult, dar regret că n-am făcut pe cât am putut. Am făcut mai mult rele decât bune. Acum doresc să mai fac ceva, dar nu mai pot şi îmi pare rău că au trecut atâţia ani fără roade mai multe. După război mulţi viteji se arată. Dar cu răbdare şi cu mulţumire înaintea lui Dumnezeu nădăjduiesc să dobândesc mila Lui.

5. Cum ajutaţi şi mângâiaţi fiii duhovniceşti acum când sunteţi bolnav în chilie?

- Mă bucur cu cei ce se bucură şi ascultă cuvintele mele şi mă scârbesc de cei care pătimesc boli sau ispite, îi compătimesc, mă rog pentru ei la Dumnezeu şi îi încurajez să nu dea înapoi ci să meargă cu răbdare înainte. Că zice Hristos: " Cel ceva rabda toate până la sfârşit, acela se va mântui!". Mă bucur când mă cercetează fiii mei duhovniceşti şi le zic: " Bine aţi venit! Dumnezeu să vă răsplătească dragostea şi osteneală. Dumnezeu să vă ajute să sporiţi în fapte bune, ca să nu regretaţi la bătrâneţe că aţi trăit degeaba pe pământ!". Apoi, la plecare, le zic: " Mergeţi sănătoşi şi să ne întâlnim la uşa Raiului! ". Cu aceste cuvinte cred că se întorc folosiţi la casele lor, iar eu rămân dator să-i pomenesc la rugăciunile mele, cu nădejdea că dragostea, care este cununa tuturor faptelor bune, le va împlini toată dorinţa spre mântuire.

6. Întrucât peste tot este mare lipsă de părinţi duhovniceşti, cum trebuie să aleagă călugării şi mirenii duhovnici buni, după voia lui Dumnezeu?

- Să caute cu credinţa şi vor găsi şi să ceară de la Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi şi le va da. Că nu începe, nici se sfârşeşte lumea cu noi. Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească suflete pe calea mântuirii. Iar calităţile unui duhovnic bun sunt cam acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească biserică şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.

7. Cum putem totuşi cunoaşte care sunt duhovnici buni pentru fiecare dintre noi?

- Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte! Să ne rugăm mai mult şi vom primi răspuns.

8. Se observă în unele părţi că se neglijează spovedania şi se dă prea des şi chiar necanonic Sfânta mpartasanie. Cum este mai bine de făcut în această situaţie?

- Nu putem renunţa la Sfintele Canoane şi la practică milenara a Bisericii. Să mergem pe drumul Părinţilor şi înaintaşilor noştri. Pe drumul canonic al Sfintei Tradiţii. Nu deasă împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţă cu lacrimi şi deasă spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasă impartasame este semnul slăbirii credinei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi tradiţia Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie? Întâi avem nevoie de lacrimi, de rugăciune şi deasă spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adăuga. Mănăstirile noastre întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practică şi sfatul lor.

9. Care este folosul rugăciunii în general şi al rugăciunii inimii în special?

- Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage, numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţa.

10. Rugaciunca fără lacrimi este primită? Cum putem dobândi lacrimi de pocăinţă?

- Lacrimile sunt de mai multe feluri, dar cele duhovniceşti nu se dau, nici nu se împrumuta, ci sunt un dar de la Domnul. Deci să le cerem şi atunci când vin, fie că ne rugăm cu gura sau cu inima, ele sunt bune şi mult folositoare, că sunt de la Domnul, merg la Domnul. Numai să nu ne mândrim, ca să nu pierdem lacrimile.

11. A slabat râvnă pentru rugăciune peste tot astăzi. Cum putem dobândi râvnă şi evlavie mai multă pentru sfânta rugăciune?

- Orice creştin, fie călugăr, fie mirean, trebuie să aibă un program de rugăciune, pe care suntem datori s-o facem, până ce ne obişnuim cu ea. După ce ne obişnuim cu rugăciunea după program, şi fără să vrem o facem, că obiceiul - bun sau rău - este a doua natură. Dacă am merge mai des pe la spitale, prin casele de suferinţă, pe la cei săraci şi dacă am cugeta noi la ceasul morţii şi al judecăţii care ne aşteaptă, atunci ne-am ruga mai mult şi am avea desigur şi lacrimi fierbinţi la rugăciunea noastră. Rugăciunea puţină, făcută mecanic, din sila sau de ochii altora, este bună, dar nu aduce mult folos, până se atinge Duhul lui Dumnezeu de inimile noastre.

12. Puţini credincioşi şi chiar monahi mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate al Psalmilor?

- Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, că o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini mai ştiu astăzi doar psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.

13. Unii credincioşi spun că nu citesc Psalmii pentru că le face diavolul multe ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?

- Se tem de psalmi pentru că cine se roagă cu psalmii îi arde pe diavoli ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Cu această părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează şi ne ia prizoneri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu aceasta sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau pe îngeri pe pământ. Că cine citeşte Psalmi imita pe îngeri şi cânta împreună cu ei.

14. Unii din duhovnici recomanda la spovedanie rugăciuni din Ceaslov, mai ales cele şapte laude; alţii cer acatiste şi paraclis, iar alţii cer mai mult rugăciunea inimii. Ce fel de rugăciuni recomandaţi pentru călugări şi pentru mireni?

Spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: " Pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi ". Adică să le facem şi pe unele şi pe altele, după a noastră râvnă şi putere. Nu putem renunţa la Ceaslov, nici la acatiste în care se arata minunile sfinţilor, adică răbdarea mucenicilor şi ostenelile cuvioşilor care le-au suferit de bună voie pentru dragostea de Dumnezeu. Prin unele rugăciuni lăudăm pe Dumnezeu Cel în trei Fete închinat şi mărit; prin altele lăudăm pe sfinţi şi faptele credinţei lor, iar prin altele ne rugăm spre iertarea păcatelor noastre şi pentru toţi oamenii care prin noi cer milă lui Dummnezeu. Să unim rugăciunea citită şi cântată, adică rugăciunea din cărţi, cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului şi atunci vom spori şi vom dobândi multă bucurie şi pace în suflet.

15. Cum putem deprinde mai bine rugăciunea inimii, că astăzi nu mai avem dascăli de rugăciune că odinioară?

- Rugăciunea nu este teorie care se învaţă în şcoală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simţirea inimii, este o dăruire a Duhului Sfânt, un dar de sus, pe care îl primesc numai cei vrednici de el. La biserică se cântă: " Să ne curăţim simţirile ca să vedem pe Hristos strălucind în inimile noastre ". Cine iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată virtutea şi din toată inima sa, aceluia i se dăruieşte darul rugăciunii inimii şi darul sfintelor lacrimi. Altfel, poţi căpăta rugăciunea inimii din experienţa după o lungă practică, dar se pierde uşor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos. Eu am mai făcut cândva o expierenta cu rugăciunea inimii, la schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am.

16. Ce părere aveţi despre monahismul de astăzi? Cum trebuie să ne nevoim în viaţa monahală ca să dobândim mântuire?

- Monahismul de astăzi este cu şcoala multă, dar cu practica puţină. Grija vieţii pământeşti, uitarea făgăduinţelor călugăreşti, lăcomia şi slava deşartă sunt bolile principale care bântuie acum. Cum spune proverbul: " Peştele de la cap se strică! ". În capul obştii trebuie oameni cu viaţa, nu cu şcoală. Însă, dacă ne vom sili să mergem pe urmele părinţilor noştri, ne vom mântui.

17. Cum putem dobândi darul tăcerii, care este mama rugăciunii?

- Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului care zice " că pentru tot cuvântul deşert vom da seama în ziua judecăţii "; iar un sfânt părinte zice că " de câte ori am vorbit, m-am căit ". Mare este darul tăcerii. Prin tăcere scăpăm de osânda, de clevetire, de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga. Părinţii noştri vorbeau " şapte vorbe pe zi ", cum se spune, dar cu inima şi cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua judecăţii, încet, încet dobândim darul tăcerii şi al rugăciunii. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele Psalmistului David: " Pune, Doanme, pază gurii mele şi uşa de îngrădire împrejurul buzelor mele ". (Ps. 14O, 3).

18. Care este folosul cel dintâi al rugăciunii?

- Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti, eşti liniştit; orice faci, eşti mulţumit, ştiind că toate sunt rânduite de la Domnul. Când este cineva în pace, vorbeşte blând, înţelept şi liniştit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat. Mare dar este pacea şi mulţumirea sufletească! Să le cerem permanent de la Dumnezeu în rugăciunile noastre.

19. Painte Paisie, aici la Mănăstirea Sihăstria aveţi aceeaşi pace şi linişte pe care le aveaţi la Schitul Sihla şi la Cozancea?

- Spune proorocul David în psalmi: " În tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnul! ". Aşa zic şi eu. Că nu locul sfinţeşte pe om, ci omul sfinţeşte locul. Să nu uităm că flecare loc are ispitele lui şi oriunde trebuie răbdare cu mulţumire. Un alt părinte spune că " aurul se lămureşte prin foc iar bărbatul prin ispite ", că " trecând prin foc şi prin apă, ne-ai scos la odihnă ". Acum mănăstirile sunt învăluite de multe griji, care uneori tulbura pacea obştii, dar se cuvane să se împace Marta cu Maria ca sunt surori.

20. Cum se va putea reînnoi duhovniceşte monahismul pe viitor?

- Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni care pot forma călugări îmbunătăţiţi, iubitori de rugăciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se înnoieşte monahismul, viaţa duhovnicească, iar fără acestea, niciodată. Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge, că păstorul cel bun, inainea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii, iar dacă nu, nicidecum.

21- Ce sfaturi duhovniceşti daţi călugărilor tineri şi celor începători? Cum pot spori în dragoste pentru Hristos şi în ascultare?

- Părinte Ioanichie, ce sfaturi duhovniceşti pot da eu acum, bătrân şi bolnav! Că după cuvântul Mântuitorului, vinul nou pune în vase noi, ca să se poată menţine. Dacă se pune vinul nou în vase vechi, vinul nou fierbe şi sparge vasul şi se pierde şi vinul şi vasul. Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smereşte pe om şi ne dă râvnă pentru rugăciune şi uneori şi lacrimi. Să meargă fraţii mai des în cimitir şi să vorbească cu cei morţi, că ei îi vor învăţa cam aşa: " Ce eşti tu azi, am fost noi ieri; şi ce suntem noi azi, vei fi tu mâine! ". Acest cuvânt este foarte adevărat şi poate fi de folos. Apoi să lase grijile cele trecătoare, vorba multă, mândria, prietenia cu cei lumeşti şi să se roage mai mult. Să nu le rămână canonul de rugăciune şi metanii la chiiii, să vină regulat la biserică şi să-şi mărturisească săptămânal gândurile la duhovnic. Cine nu iubeşte rugăciunea şi biserica nu este bun de călugăr şi cu greu va ajunge corabia să la liman. Este de folos celor mai tineri şi tuturor să citească zilnic Noul Testament, Vieţile Sfinţilor şi învăţăturile Sfintior părinţi, că încetul cu încetul să le urmeze şi viaţa. Iar pentru ascultare, atât le spun: să facă toate cu binecuvântare, cu rugăciune şi întrebare, şi nu se vor cai niciodată.

22. Care este semnul sporirii duhovniceşti?

- Lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea.

23. Cum putem birui cugetul desfrânării?

- Respingerea gândurilor pătimaşe înainte de a intra în imaginaţia minţii şi păzirea ochilor de la privirea cu patimă sunt cele dintâi arme împotriva acestei patimi. Să privim femeile bătrâne ca pe nişte mame ale noastre, iar pe cele tinere, că pe surorile şi fiicele noastre. Apoi să nu judecăm pe aproapele şi să ne înfrânăm de la mâncăruri alese şi de la vin care aprind firea. Peste toate acestea să ne rugăm mai mult, ca să ne acopere Dumnezeu cu darul Duhului Sfânt, că, fără ajutorul de sus, nimeni nu poate birui.

24. Un duhovnic vă întreabă, Părinte Paisie, ce să facă cu cei pătimaşi care nu se pot lăsa de păcat? Cum poate să-i vindece?

- Obişnuinţa păcatului formează a doua natură în om. La tămăduirea acestei boli învechite trebuie un doctor iscusit, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă această grea operaţie de salvare prin mărturisirea păcatelor. Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţa. Apoi urmează canonul. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăşirea păcatelor sale. Cel mai mare canon pentru păcate este să le părăsească pentru totdeauna, adică să nu le mai facă. Dacă omul pătimaş, deşi făgăduieşte, nu se poate poate lăsa de păcat atunci duhovnicul, după mai multe încercări, se roage pentru el şi să-l trimită la alt duhovnic mai iscusit

25. Ce să facă monahii care nu-şi pot împlini canonul călugăresc de rugăciuni, metanii şi închinăciuni?

- Monahii şi fraţii care nu-şi pot face canonul călugăresc din cauza ascultărilor grele se pot mântui prin roadele ascultării şi prin repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Sau, cu voia duhonicului lor, pot citi la psaltire câteva catisme, în locul canonului zilnic de la chilie. Alţi monahi dau milostenie la săraci, şi aceia se roagă lui Dumnezeu pentru ei, şi aşa se ajută unii pe alţii şi se mântuiesc unii prin alţii, cu darul Domnului. Însă să nu facem rugăciunea şi canonul din sila, din obligaţie, nici milostenia, ci din dragoste şi cu bucurie, că " pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu ".

26. Ce să facă monahii bătrâni care n-au avut fii duhovnicesi în viaţă?

- Călugării bătrâni care n-au avut ucenici în viaţă, ori nu le-a dat Dumnezeu, ori n-au fost în stare să-i formeze, să se roage pentru oameni şi să aştepte sfârşitul intru răbdare.

27. Dacă vine vreun monah său credincios de la duhovnic sau din altă parte şi cere unui duhovnic să-l mărturisească, este bine să-l primească sau nu?

- Să-l primească numai pentru sfat duhovnicesc, iar la spovedanie să-l primească numai dacă i-a murit duhovnicul său are binecuvântare şi dezlegare de la duhovnicul lui.

28. O călugăriţă dintr-un schit care nu are nici duhovnic, nici Liturghie, întreabă ce să facă? Să se ducă în altă mănăstire care le are pe amândouă sau să stea la metania ei?

- Dacă este nevoitoare şi iubeşte liniştea şi rugăciunea, să stea la metania ei şi numai din timp în timp să se ducă la mănăstirea mai apropiată pentru spovedanie, Sfânta Liturghie şi Împărtăşanie. Iar dacă inima ei nu are pace, să intre în obşte de călugăriţe cu binecuvântare şi rânduiala. Însă cine iubeşte liniştea şi rugăciunea să nu le lase, că are Dumnezeu grija de fiecare suflet, de flecare pasăre şi fir de iarbă.

29. Un călugăr surd şi fără vedere vă întreabă, să meargă la slujbele bisericii sau să se roage la chilie pentru că tot nu înţelege slujba?

- Dacă poate merge, să se ostenească şi să meargă, că mai bine să se roage în biserică la slujbă, decât în chilie. Iar sfântul lui înger îi va număra paşii şi va primi plata pentru osteneala lui. Să se roage şi pentru mine că sunt bolnav de picioare şi nu pot merge la biserică.

30. Câţiva călugări tineri vă întreabă cum pot să înveţe şi să dobândească rugăciunea inimii?

- Nici eu nu am rugăciunea aceasta, care este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii. Dar să înceapă a se ruga mai întâi cu gura, " că din prisosul inimii grăieşte gura ". Apoi încet-încet vor spori cu darul Duhului Sfânt în taina rugăciunii. La fel face şi copilul când se simte singur şi îi este foame. Strigă la mama până îi răspunde şi-i da mâncare, apă şi tot ce-i trebuie. Să imităm pe copii şi oamenii simpli, care nu ştiu multe rugăciuni, dar zic " Tatăl nostru " în genunchi şi cu lacrimi.

31. Monahii şi fraţi din ascultări vă întreabă cum să se roage, că nu pot veni regulat la biserică din cauza ascultării?

- Scopul este sufletul faptelor bune. Dacă părinţii sunt trimişi cu binecuvântare în ascultări pentru folosul obştii, s-o facă cu dragoste, rostind în taina rugăciunea lui Iisus, că ascultarea este mai mare decât rugăciunea. Ascultarea este mucenicie de bunăvoie, spun Sfinţii Părinţi. Dacă faci ascultare cu dragoste şi rugăciune, o faci uşor şi bine şi te bucuri în Domnul şi tu şi cel ce te-a trimis şi ai plată de la Mântuitorul pentru răbdare şi smerenie, că nu faci voia ta. Însă în timpul liber nu te lenevi. Roagă-te la chilie, mai pune mâna pe o carte sfântă, mai cercetează un părinte bolnav. Fă toate cu smerenie şi dragoste şi sigur te mântuieşti!

32. Un preot de parohie întreabă cum să păstoreasca mai bine, după Dumnezeu, turma încredinţată lui de Hristos?

- Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, " că oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu ". Apoi să facă slUibe frumoase, cu credinţa s1 evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

33. Alt preot vă întreabă cum să se comporte cu sectanţii şi necredincioşii care amăgesc pe credincioşi şi dezbină turma?

- În război, gradaţii sunt cei mai expuşi şi observaţi de inamic, căci dacă sunt ucişi dintre comandanţi, îndată soldaţii sunt luaţi prizonieri şi biruiţi. Aşa şi pe frontul Bisericii. Diavolul dă război prin sectanţi mai ales asupra preoţilor, ca să poată înşela pe ortodocşi şi să-i tragă la eresul lor. Mai întâi trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune şi post, ca să nu pătrundă sectele în rândul credincioşilor, adică lupii în turmă. Apoi contează foarte mult viaţa, evlavia, înţelepciunea şi comportarea preotului în parohie, în mijlocul oamenilor. Aşadar, de viaţa preotului depinde, în bună parte, mântuirea turmei. Că zice Mântuitorul: " Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteală! ". Iar în alt loc zice: " Cel ce va face şi va învăţa pe oameni, mare se va chema întru Împărăţia cerurilor ". Trebuie să unim lucrarea faptelor bune cu cuvântul învăţăturii şi cu sfânta rugăciune. Altfel nu putem face o preoţie lucrătoare, vie.

34. Părinţii a doi copii vă întreabă ce să facă cu fiii lor căci, de la vârsta de 16 ani, nu-i mai ascultă şi trăiesc în păcate?

- În această situaţie sunt direct vinoovati părinţii copiilor, care nu le-au dat de mici o educaţie creştinească şi i-au lăsat în voia lor. Părinţii unor asemenea copii vor da seama de sufletele lor, că nu le-au insuflat de mici credinţa şi frica de Dumnezeu. Iată, acum culeg ce au semănat! Dar, să se roage pentru ei, să-i ducă la un preot bun la spovedanie, să-i căsătorească, să-i deprindă din nou cu biserica, cu munca, cu cinstea şi este speranţa de iertare şi îndreptare.

35. O femeie credincioasă, cu copii, alungată din familie de soţul ei care bea, întreabă ce să facă? Să-şi părăsească soţul şi copiii sau să se întoarcă în familie şi să rabde toate?

- O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de bărbat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfântul Pavel, care zice că " femeia credincioasă mântuieşte pe bărbatul necredincios " prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă până la capăt crucea căsătoriei.

36. O altă femeie care nu a vrut să aibă copii la tinereţe şi a rămas fără copii, vă întreabă cum să-şi plângă păcatele ei?

- Femeia ucigaşă de copii şi plină de păcate să-şi plângă toată viaţa păcatele, cu post şi lacrimi şi prin milostenie să îngrijească de copii orfani şi de bolnavi, după sfatul duhovnicului ei.

37. O femeie tânără, maltratata şi forţată de soţul ei să-şi ucidă copiii prin avort şi pază, vă întreabă ce canon să facă pentru a dobândi iertare şi mântuire de la Dumnezeu?

- Amândoi, ea împreună cu soţul ei, se duc în osânda iadului dacă nu se vor pocăi. În această situaţie femeia trebuie să se opună uciderii copiilor, sau să se despartă de la început. Deci, mai întâi să-şi mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze copii în locul celor ucişi, să nască alţi copii în loc, să postească până seara în toată viaţa o zi pe săptămână, de obicei vinerea, să facă metanii şi milostenie după putere şi avem nădejde că va dobândi mântuire şi milă de la Dumnezeu.

38. O soţie credincioasă cu copii, al cărei soţ trăieşte în aduiter cu alte femei, vă întreabă ce să facă? Să dea divorţ de soţ sau să se sacrifice pentru copii?

- Soţia bărbatului desfrânat care are şi copii să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp până dă dovadă de pocăinţă şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.

Mi-amintesc aici ca şi mama mea a avut copii, din care doi, eu şi un frate al meu, Gheorghe, am fost pe front în primul război mondial. La terminarea războiului mulţi soldaţi mureau pe cale de frig şi boli. Mama mea, Catinca, ieşea zilnic la poartă şi plângea după noi doi: " Dragii mei fii, dragii mei copii, de ce nu mai veniţi? ". Nu după mult timp s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi pe când o scoteau s-o îngroape, la poarta i-a venit de pe front fratele meu, Gheorghe, şi toţi plângeau moartea mamei. Mama mea Catinca şi fiul ei Gheorghe, Dumnezeu să-i ierte! Cu adevărat nici un nume nu-i mai scump pe acest pământ, decât numele de mama!...

39. O altă femeie tânără, căreia i-a murit soţul, vă întreabă dacă poate să se recăsătorească şi în ce condiţii?

- Femeia rămasă văduvă, timp de 40 de zile este în doliu. Altele ţin doliu şase luni şi chiar un an. Iar dacă este tânără şi are copii, să trăiască în înfrânare un an-doi şi dacă se poate înfrâna cu darul lui Dunmezeu, să rămână văduva pentru copii şi să se jertfească pentru viitorul şi creşterea lor. Dacă nu se poate mai mult înfrâna, să se căsătorească cu binecuvântarea preotului ei, dar nu pentru păcate, ci pentru a naşte copii şi pentru înfrânare. Cel dintâi lucru, să se teamă de păcat cu frică de Dumnezeu, că multe femei îşi pierd sufletul prin desfrânare şi avort.

40. O femeie văduvă, părăsită de copii, vă întreabă cum să-şi petreacă văduvia şi cum să-şi întoarcă fiii la pocamta?

- Dacă este vârstnică şi văduva prin deces în nici un caz să nu se mai căsătorească, dar nici să trăiască în desfrânare. Dacă este lăsată de barbatui ei, să facă tot ce este posibil să se împace cu el, şi amândoi să se ostenească pentru salvarea copiilor. După 40-50 de ani, femeile văduve nu tebuie să se recăsătorească dacă iubesc pe Hristos şi doresc să-şi mântuiască sufletul. De multe ori chiar conflictele şi dezbinarea dintre soţi au depărtat pe copii de ei, de casă, de Dumnezeu şi au ajuns să cadă în tot felul de păcate. Mama văduvă, părăsită de copii, îi poate întoarce cu dragoste şi ascultare spre ea şi spre Dumnezeu, numai cu rugăciunea, cu lacrimile şi răbdarea ei. Nu este altă cale. Să se roage pentru ei, să meargă pe la biserici, să ceară sfatul preotului ei, să îndemne copiii la spovedanie, să le dea vorbe şi cărţi bune şi cu încetul îi întoarce Dumnezeu pe calea cea bună.

41. Doi tineri necăsătoriţi vă întreabă ce să aleagă? Să se căsătorească sau să intre în viaţa monahală să slujească lui Hristos?

- Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 4i de zile, să se mărturisească la duhovnicul lor şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi duhovnici. După 40 de zile de rugăciune şi post, Dumnezeu le va descoperi, prin conştiinţa şi duhovnic, pe ce cale să apuce. Dacă iubesc liniştea, tăcerea şi rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria. Iar dacă iubesc viaţa de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor şi toate grijile acestei vieţi, să intre în viaţa de familie. Amândouă căile duc la mântuire, dacă sunt respectate datoriile creştineşti obligatorii. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale s-aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc. Bătrânii noştri aveau aceasta vorbă înţeleaptă: " La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni! "

42. Câţiva săraci aşteaptă un mic ajutor la uşa chiliei sfinţiei voastre, părinte Paisie. Ce doriţi să le spuneţi?

- Daţi-le câte ceva din ce au adus credincioşii, că " argint şi aur nu am " şi spuneţi-le să fie sănătoşi şi să se roage cuminţi, pentru mine şi să nu uite de Dumnezeu. Că săracii se mântuiesc mi uşor decât noi.

43. Un frate începător vă întreabă cum poate şti dacă are sau nu aplecare pentru viaţa monahală şi cum trebuie să se pregatema pentru mănăstire?

- Bine face fratele că întreabă, ca şi eu am întrebat acum 66 ani, când am intrat la Cozancea în mănăstire. Mai întâi, fratele care doreşte viaţa de mănăstire, trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să consulte cărţi sfinte, să ceară sfatul părinţilor bătrâni, să iubească fecioria, tăcerea, postul şi singurătatea. El trebuie să ştie de ce vine la mănăstire, cu ce scop şi ce datorii are călugărul înaintea lui Dumnezeu. Apoi să vadă cum se face o călugărie şi ce făgăduinţă da noul călugărit. Ca şi eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit şi mă ceream la mănăstire la Cozancea, în apropiere, dar mămuca m-a oprit, zicând: " Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: " Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine! ". Aşa că am ascultat pe mămuca, m-am dus la armată şi, după terminarea războiului, mi-am adus aminte de viaţa Sfântului Sava şi de dragostea copilăriei mele şi am intrat în viaţa monahală la schitul Cozanncea-Botosani, în anul 1921, şi am trecut prin toate ascultările manăstireşti. Dar ca să nu mă laud, întrebaţi pe părintele Cleopa, că el mă cunoaşte de când era copil mic.

Unii vin la mănăstire cavad slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngereasca.

44. Ce anume trebuie să cugete monahul în viaţă?

- Cred că trebuie să cugete cel mai mult la rugăciune, la mila lui Dumnezeu, la ceasul morţii şi al judecăţii. Dar mai bine întreabă pe cei cu inima curată, " că aceia vor vedea pe Dumnezeu "; că eu, şi când mă rugam în biserica eram lovit de gânduri necurate, ca să mă smeresc pentru păcatele mele.

45. Cum poate călugărul să devină un bun ostaş al lui Hristos?

- Dacă monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine; dacă are inimă înfrântă şi smerită; dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al lui Hristos, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: " Intrarmati-vă ca nişte ostaşi ai lui Hristos... " Credinţa tare, rugăciunea şi smerenia sunt cele dintâi şi cele mai putemice arme ale călugărului şi creştinului. Iar ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos, Cel înviat din morţi, este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.

46. Călugării sunt obligaţi să primească, la nevoie, preoţia?

- Călugăria se cere de fiecare candidat. - Că nimeni nu poate fi călugărit dacă el singur nu o cere -, iar preoţia se dăruieşte de la Dumnezeu prin voia celor mai mari ai noştri. Preoţia este o taină şi se dă după multă nevoinţă şi verificare, numai celor vrednici. Călugărul nu trebuie să ceară şi să dorească preoţia şi duhovnicia, dar, dacă este silit de păstorii săi şi este nevoie, s-o primească, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea multora. Vai nouă, dacă recomandăm candidaţi nevrednici de preoţie. În faţa lui Hristos vor da greu răspuns, atât candidatul şi duhovnicul care l-a recomandat cât şi ierarhul care l-a hirotonit cu grele impedimente canonice.

47. Spuneţi-mi câteva cuvânte despre părinţii noştri duhovniceşti, Arhimandritul Cleopa Ilie şi Protosinghelul Ioil Gheorghiu?

- Părinţii noştri Cleopa şi Ioil, care nu de mult a plecat la Domnul, au fost că cele două surori, Marta şi Maria. Ei nu s-au certat niciodată timp de 50 de ani cât au trăit la Sihăstria împreună. Părintele Cleopa lucrează cu cuvântul, iar părintele Ioil sta la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa nădăjduim să fie!

48. Care este cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnic? Dar al duhovnicului către ucenic?

- Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: " Iartă-mă, părinte, şi nu mă uita la sfânta rugăciune "; iar al duhovnicului către ucenic este: " Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la Rai!

49. Părinte Paisie, ce sfaturi duhovniceşti daţi ucenicilor sfinţiei voastre care v-au fost credincioşi până la urmă şi v-au urmat sfaturile şi binecuvântarea?

- Să mă pomenească la sfânta rugăciune cât vor fi în această viaţă trecătoare şi să crească şi ei ucenici duhovniceşti. Ce au văzut bun la mine, să urmeze şi ei; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie şi ei iertaţi de Dumnezeu în cer!

50. Ce sfaturi daţi ucenicilor de chilie care vă îngrijesc în suferinia?

- Să poarte neputinţele mele trupeşti, precum le-am purtat şi eu pe ale lor cele sufleteşti. În tinereţea mea am grijit şi eu de un părinte bătrân şi uneori îi făceam nemulţumiri şi îl supărăm. Apoi îndată îi ceream iertare şi mă rugam pentru el la Dumnezeu, şi ziceam: " Doamne, nu cer să-mi răsplăteşti aici, ci dincolo!" Aşa îi spun şi ucenicului de chilie, că dincolo îi va răsplăti Domnul dragostea şi osteneala pe care o face cu mine, păcătosul.

51. Părinte Paisie, vă temeţi de ceasul morţii?

- Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos! Căci şi Mântuitorul, când se ruga în Grădina Ghetsimani, zicea: " Întristat este sufletul Meu până la moarte ". În viaţa mea am văzut sfarrsitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!

52. Ce altceva ne mai spuneţi despre sfârşitul acestei vieţi trecătoare?

- Dragii mei fii sufleteşti, vă doresc să ajungeţi cu sănătate zilele şi anii mei, dar prin câte ispite şi încercări am trecut eu, să vă păzească Dumnezeu! Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup de vreme, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie şi îi răbda să trăiască mai mult ca să se pocăiască. Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este că soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte. Să vă spun o întâmplare adevărată. În anul 1926 a venit la schitul Cozancea un frate la călugărie, fost cioban la oi. Îl chema Vasile Arapasul. Era tare apropiat de mine. În 1932 s-a îmbolnăvit bătrânelul. Într-o dimineaţă l-am vizitat şi mi-a spus: " Părinte Paisie, nu ştiu ce are să fie, dar astă noapte am visat că mergeam spre răsărit, pe un câmp verde, şi atâta lume mergea, câtă frunză şi iarba. Înaintea tuturor mergea un flacaoas că de 30 şi mai bine de ani, cu capul descoperit şi ducea o cruce de lemn în spate. Şi am auzit un glas: " Unde mergeţi?" Şi a răspuns tânărul care purta crucea: " Ducem un suflet la Dumnezeu!" A doua zi a murit bătrânelul Vasile. Era de loc de lângă Botoşani.

Să vă citesc acum felicitarea care mi-a trimis-o părintele Casian Frunză, noul egumen de la schitul Sihla: " Părinte Paisie, se apropie un an nou. Dumnezeu şi Maica Domnului să vă dea putere şi răbdare să mai staţi între noi păcătoşii şi să ne fiţi pildă de răbdare în acest veac trecător. Ispitele se înmulţesc, dar cu cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor toate trec. Eu mă rog Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să vă ţină sănătos, până ce veţi trimite pe toţi ucenicii sfinţiei voastre, mântuiţi, înaintea lui Dumnezeu. Mai pe urmă să veniţi şi sfinţia voastră. Anul care vine poate să fie anul mântuirii şi al plecării noastre. Dumnezeu să vă ţină sănătos în mijlocul nostru, ca să ne întăriţi în ispite. Amin! "

53. Ce alte sfaturi daţi călugărilor şi credincioşilor?

- Ei, părinte! Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe alţii să aibă răbdare în suferinţă. Acum când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Trebuie, nu răbdare, ci îndelunga răbdare. Un frate mă întrebă: " Se poate că în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea? ". Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că după naştere uita durerea " că s-a născut om pe lume ". Mare lucru este, părinte, a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi.

Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat; iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe îi doresc şi plâng ca nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plânge, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu. Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească, ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul: " Nu tot cel ce-mi zice: " Doamne, Doamne ", va intra întru împărăţia lui Dumnezeu ". Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbeşti cu cuvântul. Ca lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predică, cărţile. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că " după faptele tale te voi judeca " zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul şi era bună foarte! Încă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfânta Evanghelie. Dar noi cei de azi suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim puţin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof într-o carte: " Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost! " Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cât am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!

Sunt mulţi oameni tulburaţi astăzi şi nu-i uşor să-i linişteşti. Aici este înţelepciunea duhovnicului, a pastorului de suflete. Sunt unii care au ceva înţelepciune în mintea lor, dar se mândresc în inima lor. Alţii nu au nimic în cap, dar cred că au ceva şi se mândresc degeaba. Cei mai mulţi sunt bolnavi sufleteşte din cauza mândriei. Şi ca să-i vindeci şi să-i scoţi dintr-ale lor, de multe ori te osteneşti degeaba. Eu care nu am mai nimic, cum să-i învăţ pe aceşti oameni? Mai degrabă tac ca să nu-i fac mai răi. Alteori, dacă tac, poate iar greşesc, pentru că nu dau puţin ajutor aproapelui care are nevoie. De aceea zic către toţi: multe să asculţi dar puţine să vorbeşti, că " de tot cuvântul deşert vom da seamă înaintea lui Dumnezeu ". Învăţ şi eu pe cei care vin la mine, cum îmi dă Dumnezeu în gând în ceasul acela şi cum mă îndeamnă inima. Numai de ar primi Domnul osteneală şi dragostea noastră.

54. Ce sfaturi mai deosebite daţi ucenicilor?

- Cel mai mult îi îndemn pe toţi să se roage: Rugaţi-vă mereu! Rugaţi-vă din inimă! Rugaţi-vă cât mai mult lui Dumnezeu! Acesta este toată speranţa mântuirii noastre. Ca din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Am văzut credincioşi şi călugări care plângeau la rugăciune. Citeau acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului şi nu putea să se roage de lacrimi. Duhovnicul meu de la schitul Cozancea mă sculă în fiecare noapte la Utrenie cu două ceasuri mai devreme şi-mi zicea: " Părinte Paisie, vino la biserică, că secerişul este mult şi lucrătorii sunt puţini!". În fiecare miez de noapte îl găseam aşteptând pe pragul bisericii, că era foarte nevoitor la rugăciune. Aşa s-ar cuveni să facem toţi.

Al doilea sfat pentru ucenicii mei care sunt duhovnici. Eu în viaţa mea de preot am legat şi am dezlegat, în numele lui Hristos pe toţi care au venit la mine pentru spovedanie, ştie Dumnezeu dacă am făcut bine sau rău. Dar pe cei care nu făgăduiesc că părăsesc păcatele, nu avem voie să-i dezlegăm, până nu se căiesc de ele din inimă şi le părăsesc. La fel şi cu Sfânta Împărtăşanie, mare atenţie cui şi cum o dăm, că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu. Nici prea rar, dar nici prea des. Să ţinem cont, pe cât se poate, de Sfintele Canoane şi de practică părinţilor iscusiţi de astăzi. Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim, sau în cazuri grele să întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri. Mare atenţie pe cine recomandăm la hirotonie, că ne aşteaptă aspră judecată. Că uniii au fost hirotoniţi cu nevrednicie, împotriva Sfintelor Canoane, şi au făcut greutăţi Bisericii lui Hristos. Apoi să nu uităm că toţi preoţii, călugări şi de mir sunt datori să-şi aibă duhovnicii lor şi să se spovedească regulat, iar când este vorba de cazuri grele să se mărturisească numai la un episcop. Preotul nu poate dezlega toate păcatele preoţilor şi chiar ale mirenilor, cum sunt cazurile de căsătorii între rude sau divorţ. Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecaţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor, sau cred în vrăjitorie, şi mai ales care au avorturi şi pază, sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte, să nu le dăm îndată Sfânta Împărtăşanie, că luăm foc şi noi şi ei. Ci să-i sfătuim să părăsească păcatele, să respecte canon vreme îndelungată, să postească, să facă milostenie, să facă metanii şi rugăciuni după putere şi numai după un timp, când Duhul Sfânt va încredinţa pe duhovnic, acesta să le dea Sfintele şi mântuitoarele Taine. La fel şi celor îndoielnici, nehotărâţi şi ispitiţi de păcate sufleteşti şi trupeşti, nu îndată să le dăm Sfânta Împărtăşanie. În toate cazurile să ne rugăm mult pentru cei ce se mărturisesc la noi şi au cazuri grele, şi Dumnezeu ne va încredinţa tainic ce canon să le dăm şi când să-i apropiem de cele sfinte.

55. Credeţi că în viitor mănăstirile noastre şi acest sfânt locaş vor spori în viaţa duhovnicească şi în iubire, sau vor decădea din ce în ce mai mult spre cele pământeşti?

- Încă nu am ajuns în măsură aceasta de a cunoaşte ce va fi după noi. Dar după făgăduinţă Mântuitorului, care zice: " Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor ", să credem în aceste cuvinte ca Domnul va fi cu noi şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Dar numai dacă vom păzi poruncile Domnului, făgăduinţele de la călugărie şi sfaturile părinţilor care ne-au crescut. Iar dacă ucenicii şi urmaşii noştri nu vor iubi biserica, nici sfintele slujbe după rânduiala, nici rugăciunea, postul şi milostenia şi vor trăi în neunire, în robia grijilor pământeşti şi în uitare de Dumnezeu, atunci viitorul manasitrilor noasire va fi din ce şi ce mai întunecat şi viaţa duhovnicească va decădea tot mai mult. Să ne rugăm lui Dumezeu să binecuvânteze mănăstirile noastre şi pe viitor cu stareţi, duhovnici şi călugări din în ce mai buni.

56. Speraţi să ne întâlnim dincolo, în lumina lui Hristos împreună cu părinţii noştri plecaţi mai dinainte?

- De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în milă şi bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veşnică viaţa, ajutându-ne harul lui Dumnezeu, rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor.

57. Care sunt ultimele cuvinte pe care aţi dori să le rostiţi în clipa plecării la Hristos?

- În ceasul acela aş dori să repet rugăciunea cea mai de urmă a Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan: " Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!"

58. Iubitul meu părinte duhovnicesc, ce cuvânt de folos spre mântuire îmi daţi şi mie, înainte de plecare?

- Părinte Ioanichie, este timpul să pui în practică ceea ce ai scris şi ai învăţat pe alţii; că nu cel ce învaţa este mare la Dumnezeu, " ci cel ce va face şi va învăţa, acela mare se chema întru împărăţia lui Dumnezeu!"

59. Vă mulţumesc, Părinte Paisie, în numele tuturor ucenicilor şi fiilor duhovniceşti ai Sfinţiei Voastre pentru aceste înţelepte sfaturi şi cuvinte de folos sufletesc, pe care ne vom strădui să le împlinim şi cu fapta, spre lauda Prea Sfintei Treimi.

- La plecare să vă citesc o scurtă rugăciune, după obiceiul meu: " Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvânteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească! Binecuvântează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvântează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiilor, şi viaţa lor şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin!"