Am crezut că pot schimba lumea, dar lumea nu se schimbă. Am crezut că pot muta munții, dar munții vor dăinui veșnic neclintiți de vremi. Am învățat în schimb că oamenii ne dezamăgesc și am realizat că nu trebuie să mai am așteptări de la nimeni. Din viață adunate, îmi aștern gândurile, experiențele unui tânăr care a străbătut bună parte din drumul anevoios, plin de greutăți spre definirea unui ideal, spre atingerea unor ținte, care parcă întinse de un elastic uneori se apropiau, alteori se îndepărtau. Piedici și așteptări în zadar, deziluzii și vise spulberate, mi-au întărit credința, m-au făcut să înghit în sec, să urlu, apoi să zâmbesc, dar niciodată să plec fruntea. M-au călit și cu toate câte mi-au fost mai puțin pe plac, am luat-o de la capăt mai senin, mai curajos și cu încă o lecție învățată.
Știu că nimeni nu te ajută nici măcar cu o vorbă bună. Ești singur în față cu viața, în suflet cu Dumnezeu și la tot pasul cu ispite. Robia a ajuns să domine lumea civilizată și diploma de licență să devină cerință de bază pentru CV-ul de tânăr aspirant al unui loc de muncă în depozitul unui supermarket.
Cu-i îi pasă? Mitraliați-ne, dar suntem prea mulți! Vă gândiți că suntem masă de manevră și suntem buni lipitori de afișe, umplutură la mitinguri și votanți din când în când.
Nu. Noi nu dormim, nu ne închideți gura la ordin. Suntem născuți din cenușă celor care s-au jertfit ca noi să nu mai suferim.
Inspirându-mă din versurile lui Adrian Păunescu v-aș descrie plastic viitorul… Mor votanții voștri, mor, muriți și voi în moartea lor…
Știu că vor trece ani mulți, iar tinerețea mea va fi demult uitată în timp, multe persoane dragi nu vor mai fi cu mine pe pământ, ci doar le voi zări aievea, undeva departe-n gând. Nu vreau să cred că îmi puteți cere să renunț la calitatea de om, chiar dacă sunteți dezumanizați și ahtiați după lucruri efemere. Am ales să lupt și să sper că faptele generației mele vor lumina destinele și viitorul copiilor noștri.
