Când îți privești moartea în ochi, îți apar în gând pe de-o parte viața și pe de alta ce va fi după. Nu-ți mai pasă de nimic. Devi rece și distant față de lucruri materiale, iar sentimentul fricii dispare. Am avut o cumpănă anul trecut, iar alta mă încearcă acum. Simt fiorii reci ai sfârșitului aproape. De această dată e posibil să mă învingă. Scriu aceste rânduri cu aceleași simptome pe trup și sper totuși să mă trezesc iar și iar cu zorii zilei luminându-mi chipul. Nu socotesc că viața mă pune la-ncercare, ci doar că trupul meu șubred și patinat de vremi se distruge. Asta e. Mă împac cu gândul că plec și știu că într-o zi, toți cei dragi lângă mine vor fi.
O mătușă a mamei mele suferă de boala fără leac numită Alzheimer și niște rude asemeni unor păsări prădătoare. Acestea așteaptă salivând să pună mâna pe agoniseala de-o viață a mătușii mamei mele. Ironie a sorții ar fi să lupte pe ceea ce mi-ar aparține mie. Sunt singurul urmaș al părinților mei și inevitabil mă încearcă acest gând. Mă amuz un pic și cu nostaligie îmi privesc anii cum au zburat. Nu vrea să mor, dar simt cum boala recidivistă, zace încă neserioasă în trupul meu. Când credeam că a plecat, parșivă, ea s-a întors și mă încearcă cu brutalitate într-un nou episod și într-o nouă rundă dusă între viață și moarte.
Am să-mi povestesc fericirea, experiențele și vreau să fac lucruri bune. Consider că drumul meu scurt nu reprezintă nimic și cred că timpul nemilos îmi va opri în loc aspirațiile. Vreau doar să las o dâră de zâmbet pe chipul oamenilor. Știu că nu am putut să schimb lumea, dar măcar am reușit să-mi scriu gândurile și să las cu sufletul împăcat considerațiile mele despre lume și viață.
După un timp, totul se termină. Devine uitare sau istorie.
