Sunt profesor dar n-am să profesez niciodată în învăţământ. Şi asta pentru că eu nu pot fura din sufletele copiilor. Nu mă simt suficient de tare să fac asta. Toţi ne întrebăm de ce copii noştri se îndobitocesc de la o generaţie la alta, de ce nu mai învaţă cu sârg aşa cum noi o făceam cândva.
"Pe vremea mea" mergeau la olimpiade numai aceia care se evidenţiau într-un anumit domeniu şi, dacă erau într-adevăr buni, erau premiaţi şi afirmaţi. Acum totul este o loterie în care lozul câştigător este deja extras. Merg copii care nu au nici cea mai mică înclinaţie în domeniul în care au participat, care nu au depus nici cel mai mic efort pentru a se evidenţia. Sunt afirmaţi prin intermediul televiziunilor locale, sunt însoţiţi de profesori care nici măcar nu le sunt dascăli la clasă.
Dar aşa se încurajează un copil. De aceea învaţă cu drag şi sârg şi de aceea respectă din ce în ce mai mult cadrele didactice. Un sportiv, ca să participe la olimpiadă, are nevoie de mulţi ani de muncă pentru a putea fi doar prezent în lot. Toţi profesorii cunosc criteriile de selecţie a premianţilor, dar nimeni nu spune nimic. Dacă un părinte sau dascăl de la clasa contestă un rezultat, suportă consecinţe de durată.
Am studiat atent câţiva copii promovaţi prin televiziuni şi am încercat să le cunosc adevăratele preocupări. Împânzesc discotecile şi Facebook-ul cu ţinute şi reacţii nepotrivite vârstei lor. Dar aceştia sunt olimpicii noştri decenţi pe care îi promovăm pe nedrept.
Nu mă refer la copii care petrec în faţa caietului câteva ore suplimentar, doar pentru că îndrăgesc o materie, ci la cei care au avut şansa să se nască într-o familie în care banul poate asigura orice!
Un profesor – fără funcţie
