Țiganii au sosit în ţările româneşti în urmă cu 600 de ani. Timp de cinci secole au fost robi ai boierilor, domnilor sau mănăstirilor. Românii i-au acceptat pentru că reprezentau forţă de muncă ieftină şi cunoşteau meserii.
 

Citiți și Ţiganii au fost toleraţi în România din raţiuni economice. Acum conduc România!

De la eliberarea din robie și până la guvernarea Antonescu nu a existat o „problemă” a țiganilor. Deși erau recenzați distinct ca etnie, erau tratați ca o categorie socială. Naționalismul din perioada interbelică nu a cuprins atitudini și manifestări antițigănești. Nu a existat un rasism antițigănesc așa cum a fost cel antievreiesc. Ideea deportării țiganilor i-a aparținut lui Ion Antonescu. Ea nu a existat de la începutul guvernării. Luarea unor măsuri împotriva țiganilor s-a discutat pentru prima dată în ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941 când s-a pus problema scoaterii țiganilor din București[1]. Criteriile invocate de autorități care au stat la baza acestei măsuri au fost cele de ordine publică și socială nefiind invocate motive de natură rasială[2].

Teritoriul dintre Nistru şi Bug, parte a Ucrainei Sovietice, a fost ocupat de armatele germano-române în vara anului 1941. În urma unui schimb de scrisori şi tratative realizate între Adolf Hitler şi Ion Antonescu, a fost încheiat acordul germano-român semnat la Tighina la 30 august 1941, prin care acest teritoriu a fost încredinţat spre administrarea statului român, statutul său definitiv urmând să fie reglementat după încheierea războiului. Administraţia civilă română din Transnistria (cum se numeşte de acum înainte teritoriul dintre Nistru şi Bug), care avea în frunte pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, s-a ocupat de normalizarea ordinii publice, a vieţii sociale şi de exploatarea economică a acestui teritoriu. Ea va funcţiona până la 29 ianuarie 1944, când în locul ei s-a instituit o administraţie militară temporară.
 

Citiți și Transnistria – Odata, teritoriul dintre Nistru şi Bug

Ion Antonescu avea în vedere construirea a 3-4 sate compacte în Bărăgan, cu câte 5000–6000 de familii și, după asanarea Bălților Dunării, să-i mute acolo pentru a se ocupa cu pescuitul[3]. Existând precedentul deportării evreilor începută în toamna anului 1941 și ținând cont de dobândirea Transnistriei, a apărut posibilitatea deportării țiganilor în acest ținut. În baza deciziei luate de Ion Antonescu la începutul lunii mai 1942 a fost emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri nr. 26.756/1942 către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicita un studiu care să cuprindă regiunile de strângere, modul de organizare a convoaielor, itinerarele, conducerea și paza convoaielor, punctele de trecere peste Prut, Nistru și Bug[4].

Pentru exploatarea teritoriilor vaste din Transnistria şi suplinirea numărului de braţe ieftine de muncă, autorităţile române i-au deportat între anii 1942-1944 pe ţiganii nomazi din România, precum şi o parte din țiganii sedentari consideraţi „periculoşi” pentru menţinerea ordinii publice în spatele frontului. Pentru a facilita procesul selectării ţiganilor din România şi deportarea lor în Transnistria, într-o primă etapă s-a purces la efectuarea unui recensământ secret a acestora; pentru ca statul român să cunoască, în mod absolut şi precis, care este numărul ţiganilor nomazi şi a celor „sedentari-periculoşi”. Problema stabilirii unui număr real al ţiganilor din România a fost enunţată, încă, la finele Recensământului General din 1930 de către Directorul Institutului Central de Statistică, dr. Sabin Manuilă: „La înregistrarea ţiganilor, recenzorii au întâmpinat dificultăţi destul de serioase; întrucât definiţia „ţigan” fiind considerată în întreaga ţară ca o declasare, un însemnat număr de locuitori de origine ţigănească – în special acei care se simt mai mult sau mai puţin asimilaţi cu alte neamuri – nu şi-au declarat originea etnică. Ci s-au declarat, aşa cum era firesc, de neamul cu care se simţeau asimilaţi”.

În continuare vom prezenta un model de tabel-nominal depistat în arhivele istorice[5], întocmit la 25 mai 1942 pentru recenzarea țiganilor stabili, care erau etichetaţi „periculoşi şi indezirabili pentru menţinerea ordinii publice”:

Se certifica de noi prezentul tabel nominal.
Comandamentul Legiunei Jandarmi Hotin (stampila), Dragulescu (semnatura)

În total la Recensamântul secret efectuat de Jandarmerie si Politie pe întreaga țara la 25 mai 1942,  au fost trecuti pe liste, în total 40.909 persoane: 9.471 de țigani nomazi si 31.438 de țigani sedentari. Dupa efectuarea recensamântului, toti țiganii specificati în tabele, nu aveau dreptul sa se deplaseze în afara locului în care au fost recenzati.

Deportarile au început la 1 iunie 1942 cu țiganii nomazi. Ei au fost strânsi în capitalele de judet si apoi dusi în Transnistria, deplasându-se sub escorta jandarmilor cu căruțele si caii lor. Operatiunea deportarii țiganilor nomazi din România în Transnistria s-a încheiat oficial la 15 august 1942. Pâna la 2 octombrie 1942, numarul țiganilor nomazi din Transnistria a fost completat cu cei care au fost scosi din evidentele militare si evacuati de pe front, fiind trimisi pe urma familiilor lor în Transnistria. În total numarul țiganilor nomazi deportati în Transnistria a fost estimat la 11.441 de persoane.
 

TABEL
Cu indicarea localitatilor unde urmeaza a se pune la dispozitia Legiunilor de Jandarmi pâinea necesara pentru tiganii ce se evacueaza

Se certifica de noi prezentul tabel.
Seful Serviciului Jandarmeriei, Colonel C. Tobescu.
 

La 25 octombrie 1942, dupa ce s-au încheiat cele doua operatiuni de deportare, în Transnistria se aflau 24.686 de țigani: 11.441 de nomazi (2.352 de barbati, 2.375 de femei si 6.714 copii), 13.176 sedentari (3.187 de barbati, 3.780 de femei si 6.209 copii) si alti 69 de „țigani recidivisti” care au fost  eliberati din închisori în iunie-septembrie 1942 (22 de barbati, 17 de femei si 30 copii). Astfel, numarul total al țiganilor deportati în Transnistria, în perioada iunie 1942 – decembrie 1943, se estimeaza a fi în jurul a 25.000 de persoane.

Totuși, o cifra exacta a țiganilor deportati în Transnistria în cursul anilor 1942-1943 este greu de stabilit, întrucât înca din toamna anului 1942 a început un flux permanent în ambele sensuri, înspre si dinspre Transnistria, cauzat de: repatrierile facute de autoritatile românesti pentru unele categorii de țigani „evacuati din greseala”; dezertarile unor indivizi izolati; deportarile celora care s-au sustras primelor operatiuni de evacuare.
 

Surse:
www.platzforma.md
ro.wikipedia.org

Bibliografie:
[1] Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. IX
[2] Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. XI
[3] Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), București, 1998, p.181
[4] Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 3
[5] REMMEL, Franz.Nackte Füsse auf steinigen Strassen. Zur Leidensgeschichte der rumänischen Roma. – Braşov: Aldus , 2003. P. 29.