În masacrul de la Fântâna Albă, la câțiva kilometri de granița cu România, au murit, spun martorii locali, peste 3.000 de români bucovineni, într-una dintre cele mai cumplite drame ale istoriei noastre. Pe 1 aprilie 1941, o coloană tăcută formată din femei, copii, bărbați, purtând un steag alb, dar și icoane, cruci și prapuri din biserică, se îndrepta către frontiera cu România. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că 'se va deschide granița pe 1 aprilie', recent trasată în urma pactului Ribbentrop-Molotov și că, astfel, se vor putea refugia în Patria Mamă, de care fuseseră despărțiți atât de brutal, scrie AGERPRES.ro
Își doreau să-și reunească familiile și să evite traiul într-o țară în care nu cunoșteau limba și care era amenințată de teroarea sovietică. Însă nu au mai apucat să-și îndeplinească visul. Ajunși la câțiva kilometri de frontieră, în locul numit Varnița, au fost somați de grănicerii sovietici să se oprească și, pentru că nu au făcut-o, au fost secerați cu rafale de mitraliere. Au fost aruncați în gropi comune, unii îngropați de vii, iar supraviețuitorii au fost urmăriți, torturați și deportați.
Acum, în pădurea Varnița, mai multe cruci, o bisericuță și un monument, ridicate la inițiativa românilor din zonă, veghează somnul celor căzuți în masacrul denumit și 'pădurea Katyn a României'. În premieră, drumul spre locul masacrului a fost marcat în ziua precedentă comemorării anuale prin mai multe indicatoare amplasate cu susținerea financiară a membrilor comunității românești.
Sâmbătă, în acest loc aflat la capătul unui drum forestier greu de străbătut, la aproximativ 50 de kilometri de Cernăuți (Ucraina), a avut loc comemorarea celor uciși. Câteva sute de oameni în haine cernite sau în port popular românesc au venit să le aducă un omagiu victimelor acestei tragedii.
Mai multe steaguri tricolore sunt purtate de tineri sau de persoane în vârstă, iar alături de ele flutură și câteva steaguri ale Ucrainei. Oamenii vorbesc cu voce joasă, ba chiar unii se feresc să răspundă la întrebări legate de această dramă. E atâta tristețe în jur încât simți că tot aerul a plecat împreună cu sufletele celor uciși. Unii dintre cei prezenți își stăpânesc cu greu lacrimile, dar alții nu mai fac acest efort. Au trecut 76 de ani și, totuși, rănile sunt la fel de dureroase.
Un grup de 40 elevi, porniți din satul Carapciu, însoțiți de profesorul Ion Tovarnițchi, se apropie de locul memorialului, iar 'pelerinii' sunt primiți cu entuziasm. Au pornit în zorii zilei și au străbătut 12 kilometri, mergând pe urmele coloanei formate din cei peste 3000 de români care, în urmă cu 76 ani, și-au dorit să fie liberi și au primit, în schimb, moarte și teroare. Copiii sunt obosiți, dar zâmbitori. E felul lor de a aduce un omagiu celor uciși. Profesorul Ion Tovarnițchi e emoționat. Bunicul său a fost rănit în urmă cu 76 ani, iar apoi a fost deportat în Urali, de unde nu s-a mai întors. Traseul acesta îl urmează cu elevii în fiecare an, pentru că vrea să-i cinstească memoria 'bunelului'. Și mai vrea ca 'nimeni să nu uite'.
Mă apropii de Nicolae Tovarnițchi din aceeași comună, un bărbat mărunțel, care își frământă mâinile și își stăpânește cu greu lacrimile. Bunicul său, Gheorghe Tovarnițchi, a fost împușcat atunci și și-a găsit sfârșitul în apele însângerate ale Siretului. Trupul său, asemeni altor martiri, a fost îngropat într-un cimitir evreiesc, dar rudele au reușit într-o noapte să-l deshumeze și să-l îngroape creștinește în Adâncata (acum Hliboca).
'Aici, în pădure, sunt mulți morți, mulți morți. Nu se știe nici locul mormintelor, că îi vânau ca pe animale. Oamenii aceștia au fost niște eroi, care și-au iubit țara, neamul, pământul, credința. Auziseră că vin bolșevicii și distrug biserici, că va fi teroare, că se deportează și oamenii au vrut să trăiască liber și pentru libertatea asta și-au jertfit și viața', spune bărbatul din satul Carapciu. E mâhnit că au fost mințiți atâția ani și că astăzi nu sunt tratați cum se cuvine, că autoritățile ucrainene vor să le închidă școlile, că nu le plac obiceiurile lor, chiar dacă ei sunt cetățeni loiali ai statului.
'Parcă suntem cetățeni de mâna a doua, nu așa cum ar trebui să fim. Mă arde inima când văd atâta nedreptate, parcă nu avem niciun viitor și nicio speranță pentru ziua de mâine', își șoptește necazul Nicolae Tovarnițchi.
Citeste continuarea aici
