In Evz.r am descoperit, recent, un articol semnat de poetul Corneliu Şerban, fost, timp de aproape patru decenii, jurnalist la ziarul „Flamura Prahovei”, actualul cotidian „Prahova”, perioadă în care am avut onoarea să-i fiu coleg. Acum vreo 20 de ani, Cornel s-a mutat cu familia la Sibiu, lăsându-ne amintirea  unui mare jurnalist, autor al unei rubrici consacrate, intitulată „Cuvintele inimii”.Chiar dacă acum este pensionar, pasiunea lui pentru…”Cuvinte”  nu s-a stins, el fiind prezent în numeroase publicaţii de cultură.

 Articolul de mai jos, publicat de Evz.ro, este o emoţionantă trăire a sa despre oamenii ajunşi la capătul vieţii:bătrânii.

Mama marelui scriitor argentinian Jorge Luis Borges a trăit 99 de ani. Poetul, născut în 1899, a început să-și piardă vederea când avea 56 de ani, orbind treptat și trăind așa până la 87 de ani, dar continuând în acest interval de peste trei dcenii să călătorească enorm și să aducă noi mărturii ale impresionantei sale disponibilități creatoare.

 Într-o anumită împrejurare, Borges remarca: „E îngrozitor să trăiești până la 99 de ani. E îngrozitor să trăiești și până la 80 de ani. Hai să spunem că e îngrozitor să trăiești. Uneori, însă, poate să fie frumos”. Da, într-adevăr, uneori poate să fie frumos. Deși, în aceste zile, În România și în lume există destule motive să nu regreți prea mult o eminentă apropiere a sfârșitului.Viața oricui poate pare să fie periclitată la tot pasul. De povara grea a anilor, de boli mai mult sau mai puțin incurabile, de apăsătoarea mizerie a existenței cotidiene, de atâtea și atâtea nefericiri ce se pot abate asupra fragilelor ființe gânditoare. Cam în acest fel se petrec lucrurile în prezent și n-are rost să ne amăgim cu nu știu ce fals optimism. Totuși, după ce am citat întunecata reflecție a celebrului Borges, îngăduițimi să supun atenției dumneavoastră succinta prezentare a unui om așa-zis simplu, care a trăit și trăiește fără vreo pretenție de originalitate și notorietate. Este unul dintre oamenii de rând ai Sibiului, din cartierul Ștrand, de pe strada Maramureșului. S-a întâmplat să-l întâlnesc la chioșcul de ziare, apoi l-am văzut deseori intrând sau ieșind din cele câteva magazine ale cartierului. Își are singur de grijă. Înaintează încet, încet pe stradă cu mare băgare de seamă, sprijinându-se în baston și având mereu în cealaltă mână o sacoșă. Într-o zi am îndrăznit, după mai multe ezitări, să-l întreb ce vârstă are, căci mi se părea destul de bătrân și de interesat de tot ceea ce se scrie prin paginile gazetelor. Mi-a răspuns cu bunăvoință, socotind că se cuvine să se recomande: “M-am născut în 1914 și numele meu este Grigore Craioveanu”. După ce ne-am cumpărat fiecare ziarele pentru care venisem, am mai stat de vorbă, descoperind în persoana sa nu un om acrit de amărăciunile unei vieți atât de îndelungate, ci un înțelept senin, calm, cu o detașare tonică față de zbuciumul și agitația sterilă a celor din jurul său, a multora dintre ei. Din ziua aceea am ajuns să am un alt mod de a înțelege și prețui vârstele și viețile semenilor mei, dimensiunea și rostul propriei mele vârste și existențe. Reținând că e bine și firesc să-ți urmezi neabătut drumul până la capăt. Neuitând nici în cele mai grele , chiar și disperate momente, că DA! Poate să fie frumos să trăiești. Mai depinde și de noi minunea asta.