Un personaj ca Mihai Prepeliţă este fatalmente legat de existenţa Uniunii Sovietice. Născut în Bucovina istorică, în satul Bahrineşti, fostul judeţ Rădăuţi, azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina, poetul, pictorul, dramaturgul, actorul şi jurnalistul Mihai Prepeliţă se trage parcă din marea proză rusă, în care „caracterele” de genul lui au devenit nemuritoare. A suferit, ca fiu de ţăran român, toate umilinţele, începând cu deportările staliniste ale familiei sale, cu spitalele psihiatrice în care a fost internat de trei ori, şi sfârşind cu expulzarea din RSS Moldoveanească, pentru „naţionalism şi unionism”. A ajuns să trăiască ascuns, timp de 9 ani, prin pădurile din jurul Moscovei, prin gări, în trenuri veşnic în mişcare şi în case de vacanţă părăsite. A fost expulzat şi din Moscova, „pentru încălcarea gravă e regimului de paşapoarte”, ajungând în regiunea Iaroslavl, pe Volga. Luptător idealist încă din prima tinereţe, la povaţa bunicii materne, Lucheria Patraş, o antibolşevică de mare sensibilitate literară, purtată de ruşi prin gulagurile Kazahstanului şi ale Siberiei, obişnuia să declare, între prieteni, dintre care unii s-au dovedit turnători: „Sunt român şi m-am născut ca să lupt contra hoardei bolşevice care mi-a invadat ţara”. Aceste cuvinte îl vor costa prima internare într-un spital-închisoare psihiatrică, unde a fost supus procedurii de spălare a creierelor. A învins medicaţia criminală şi a devenit scriitor bilingv, în rusă şi română; a publicat 55 de cărţi originale, 13 traduceri, i s-au montat 7 spectacole de teatru şi expoziţii personale de pictură. A iniţiat, la Moscova, „Mişcarea Conceptualistă” în pictură; a jucat, ca actor, în câteva filme de artă. S-a înscris în „Mişcarea pentru Drepturile Omului” din fosta URSS şi a avut, astfel, ocazia să-i cunoască pe marii dizidenţi Andrei Saharov şi Alexandr Soljeniţîn. De când s-a stabilit în Bucureşti, circulă mult, scrie versuri, pictează, scrie piese de teatru, nuvele, romane, şi iarăşi se întoarce la poezie („poeme pe şleau, dintr-o suflare, cu scurgere cristalină, vorbe de sânge, adevărată poezie mare” – Florentin Smarandache, SUA). După o viaţă chinuită, de „poet pelerin”, de „mare liric luptător” (Adrian Păunescu), Prepeliţă se simte un om liber şi „încearcă să se facă auzit în vacarmul bucureştean”

Mihai Prepeliţă a acordat un interviu pentru Formula AS, interviu pe care il publicam integral:

„Sunt copilul unor «duşmani ai poporului sovietic»”

Care este zestrea spirituală cu care vă întoarceţi în hotarele României, maestre Mihai Prepeliţă?

Între altele, lecuirea de frică. Aici m-am vindecat de frică. Eu m-am născut pe timpul lui tătuca Stalin şi am simţit şi simt în sângele şi în celulele mele o condamnare pe viaţă. Fusesem „proiectat” să mă nasc în Siberia, dar mama a evadat miraculos din lagăr, unde fusese deportată cu familia, şi s-a întors la Bahrineşti, unde tata păştea cârlanii… S-au căsătorit, la un an am apărut eu. Cum m-am născut, m-au botezat în biserica din sat, iar la şase săptămâni, în noiembrie 1947, tata a fost arestat, în cămaşă şi izmene, pe zăpadă, şi pus în coloană pentru minele din Donbas. Prima mea moarte clinică a fost atunci, căci miliţianul a bătut-o pe mama şi a împins-o aproape fără suflare în tinda casei, lăsând pruncul din leagăn fără nici un ajutor. Miraculos, şi tata reuşeşte să evadeze din coloană în pădurile Bucovinei. N-am ştiut cum a fost posibil, fiindcă din cinci în cinci metri era un soldat care trăgea fără somaţie dacă un arestat se abătea un metru din coloană. Nu mi-a spus decât pe patul de moarte. De frică a aşteptat atâta vreme. S-a întâmplat ca Dumnezeu să trimită o căruţă care să treacă pe lângă coloana aceea nefericită de arestaţi. Căruţaşul spărgea seminţe. Deodată, tata, cu o iuţeală neomenească, s-a pomenit lângă el, pe capra căruţei, spărgând şi el seminţe în noapte. Şi dus a fost. După ce a dormit toată iarna prin cimitire, pe o pufoaică, s-a întors acasă. Culmea este că cea mai veche şi puternică amintire a mea din copilărie sunt feţele plânse ale părinţilor, aplecate asupra unui număr din „Pravda”, cu Stalin în sicriu, de la începutul lunii martie 1953… Aveam cinci anişori şi câteva luni… Bieţii mei părinţi, chinuiţi prin gulaguri de „tătuca tuturor popoarelor”, l-au jelit pe călău. Din frică! Părinţii mei au luat frica în mormânt, au luat-o cu ei, altă agoniseală n-au avut… Mama, Saveta – doar frica de Siberia, de unde a evadat, ca să mă nască pe mine… Tata, Vasile – doar frica de NKVD, care l-a hăituit o viaţă întreagă, ca fugit de sub escortă… În Bucovina ocupată, sunt născut din frică, de frică… Sunt copilul unor „duşmani ai poporului sovietic”…

Aţi fost, săptămânile trecute, la Moscova. Cum vi s-a părut lumea aceea, aflată sub embargo?

N-am intrat în magazine, n-am vorbit cu trecătorii… Dar am admirat ochii de cekist ai lui Putin… Ruşii obişnuiţi, cei lucizi, îl numesc „ţariok”, adică un fel de ţar mai mititel… Pe Stalin l-am numit, într-un eseu, „Satan”. Pe Putin nu îndrăznesc să-l numesc în nici un fel… E de ajuns să-i admiri ochii albaştri, mici. De fapt, de culoarea oţelului. Românaşii îi mai spun „Putină”, cică s-ar putea să fie de-al nostru… Dar Vladimir Putin n-are nimic comun cu putina românească, nici cu izul greu de brânză de oi, nici cu murăturile tradiţionale româneşti, indiferent din ce regiune istorică ar fi brânzica sau gogonelele…

După cum ştim, la Chişinău prinde tot mai mult ideea unionistă. Platforma „Acţiunea 2012” vede Basarabia şi România reunite în graniţele aceluiaşi stat până în 2018. Ce vede Mihai Prepeliţă?

Basarabia este sufletul meu, chiar dacă, la nivel literar-artistic, am fost tratat mai bine la Moscova decât la Chişinău. Nu pot să uit că fraţii mei de sânge m-au expulzat peste graniţe, în 1988, cu motivaţii de tip stalinist: „naţionalism”, „unionism”, „europenism”, „românism”. Astăzi, ce văd peste Prut? Văd o lume tânără, furioasă, matură, care pare hotărâtă să repare marile erori ale istoriei. O lume care nu mai înghite sloganuri desprinse din propaganda moscovită şi care nu mai are fixaţia „jandarmului român” – o imagine anti-românească din arsenalul KGB. Văd o perspectivă europeană, văd interesul şi ajutorul american, precum şi tendinţa, tot mai vocal exprimată în public, de aderare la NATO, lăsând trecutului bolşevic aşa-zisa neutralitate. Văd o posibilitate a reunirii până la data istorică de 1 decembrie 2018, când aniversăm 100 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor, cu o condiţie: R. Moldova să nu mai aibă ghinioanele din trecut, din ultimul sfert de veac, iar Bucureştiul să înţeleagă ceva mai profund sensul istoriei. Cu alte cuvinte, Bucureştiul să nu ne abandoneze încă o dată.

„R. Moldova şi România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire încă din 1991”

V-aş ruga să treceţi în revistă eşecurile unionismului din R.Moldova, începând cu 1990… De ce nu s-a produs unirea cu Țara în aceşti 25 de ani?

Prima mare dezamăgire a fost în ianuarie 1990, când delegaţia de patrioţi de la Chişinău, venită cu înfrigurare să ceară unirea cu Ţara, la bătrânul „sovietist” Iliescu, a fost întoarsă aşa cum a venit. Zâmbăreţul politician i-a luat cu binişorul: că nu-i momentul, că ce-o să zică Moscova şi Europa, că noi nu suntem Germania, suntem o ţară mică de la marginea lumii, că nu ne dă „doamna Helsinki” voie să schimbăm graniţele, şi tot astfel de motivaţii moscovite… A doua mare ocazie ratată a fost în 1991, la ultimul congres al „deputaţilor poporului” de la Moscova, când deputaţii basarabeni, în frunte cu Leonida Lari, nu au reuşit să proclame desprinderea Basarabiei de URSS, după precedentul Letonia, Estonia, Lituania, care-şi declaraseră independenţa. Am vorbit cu Leonida, ea a înţeles şi a pregătit un text bombă, dactilografiat la mine în casă, dar, din 30 de deputaţi, au luat parte la şedinţa respectivă numai vreo 12-13, ceilalţi s-au oprit pe holuri, la un coniac… Dintre aceia, numai dânsa a luat cuvântul, deoarece celorlalţi li s-a făcut frică, văzându-se urmăriţi de Gorbaciov prin ochean… Când răposata Lari, Dumnezeu s-o odihnească, a început să vorbească mai răspicat, Gorbi i-a tăiat microfonul. S-a dus la el, l-a zgâlţâit de reverul hainei („De ce faceţi asta, Mihail Sergheevici”?), dar bodyguarzii au îndepărtat-o imediat, îndepărtând astfel posibilitatea revenirii R.Moldova în graniţele ei istorice. Fiindcă ei, ruşii, declaraseră deja Pactul Ribbentrop-Molotov ca fiind nul şi neavenit! Legal, totul era în regulă. A treia şansă a fost la 27 august 1991, când Ion Iliescu s-a grăbit să recunoască R.Moldova ca stat „independent” imediat, în aceeaşi zi în care Mircea Snegur a citit Declaraţia de Independenţă la Chişinău. Pe fondul mişcărilor de la Moscova (puciul, sechestrarea lui Gorbaciov la Ialta, revolta lui Elţîn, bombardarea parlamentului etc.), R. Moldova şi România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire, vorba poetului, şi nimeni n-ar fi făcut tărăboi. După cum, nici sperietoarea că Ungaria abia aştepta reunirea noastră, ca să smulgă Transilvania din trupul României, nu stă în picioare, deoarece, prin reunire, România s-ar fi întărit, nu ar fi slăbit!

„Ce neam sunteţi voi, că ne-aţi oferit totul şi nu ne-aţi cerut nimic în schimb?!”

Am putea spune că suntem un neam fără noroc…

Nu! Suntem un neam fără politicieni de ispravă. Păi, la prima discuţie Iliescu-Snegur despre o eventuală unire, prin convocarea concomitentă a celor două parlamente, Snegur l-a întrebat pe Iliescu: „Ce funcţie ar urma să am eu în noul stat întregit?”. Păi, ce funcţie, frate, zic eu acum… Aceea de vicepreşedinte nu-ţi convine? Ca în SUA, preşedinte şi vicepreşedinte… Întrebarea lui Snegur e valabilă şi azi. Să nu credeţi că, dacă mâine se declară unirea, n-o să vină Timofti, Streleţ, Filat, Ghimpu şi Lupu să întrebe: nouă ce funcţii ne daţi? De aceea, am propus ca în Constituţia României să fie introdus un singur subpunct: pe lângă preşedinte, să fie introdusă şi funcţia de vicepreşedinte. S-ar crea tradiţia ca, automat, „guvernatorul” Basarabiei, ales în mod democratic, să devină vicepreşedintele României. Cum există deja la guvern funcţia de viceprimministru. În fine, o lovitură de-a dreptul istorică a primit ideea unionistă în 1997, de la Emil Constantinescu şi Adrian Severin, preşedintele şi ministrul de Externe care au semnat cel mai ruşinos tratat din lume cu Ucraina. A fost o mare pedeapsă, o crimă pentru neamul românesc.

Dar n-au avut de ales, ţările occidentale le-au impus, ca preţ al intrării în NATO…

Nu-i adevărat. A fost o înşelătorie, un zvon fals. N-a impus nimeni nimic. Poloniei de ce nu i-a impus Occidentul un tratat asemănător, cu aceeaşi Ucraină? Pe mine m-au oprit la Cernăuţi pe stradă ucraineni naţionalişti, mai ai naibii decât orice naţionalist rus, şi m-au întrebat: „Ce neam sunteţi voi, că ne-aţi oferit totul, mai mult decât ne-am aşteptat, şi nu ne-aţi cerut nimic în schimb?!”. De atunci am făcut numeroase încercări de a intra la ministrul de Externe, la preşedinte, dar fără succes. În 2007, la zece ani după semnare, tratatul putea fi amendat, rediscutat sau anulat, dar preşedintele Băsescu a refuzat şi a lăsat actul să fie prelungit tacit încă zece ani: până în 2017! Am mari rezerve că, la al doilea soroc, va mai fi interesat preşedintele actual, Iohannis, să pună în discuţie acest tratat, cunoscută fiind „prudenţa” domniei sale în chestiuni naţionale sensibile. Până la urmă, sunt nevoit să recunosc că şansele pierdute de reunire ale celor două state româneşti ar putea rămane pierdute. Nu ne vom mai întâlni cu ele niciodată. Totuşi, nu disper, cred în surprizele viitorului apropiat, rămân optimist pentru 2018, deoarece, la acea dată, Basarabia este condamnată să revină acasă.