Spuneam mai zilele trecute că România se află de ceva vreme într-un vid politic fără precedent.
Și mai spuneam că, peste tot acest vid politic, care încearcă să se cârpească și să se umple pe ici pe colo cu câte un bizar și patetic “cuplu “ de genul Gorghiu-Blaga sau vreo fantezie născută din disperare și lipsă de inspirație temeinică, de genul ALDE, PMP sau orice altă încropitură acrită și răsuflată, există totuși un personaj care, misterios și încăpățânat, plutește peste marele neant politic românesc asemenea duhului dădător de viață.
Generalul Oprea este cel care, născut din încleștarea titanilor politici, a devenit precum Făt-Frumos, crescând peste vară cât alții în 25 de ani de trudă și târnoseală pe ogorul mănos al puterii.
Generalul Oprea, a cărei tenacitate ne este binecunoscută tuturor, a țâșnit spectaculos la rampa politică, după ce vreme de ani de zile singura menire pe care și-a asumat-o sau i-a fost destinată a fost aceea de catalizator sau punct de sudură între diversele alianțe politice, în diverse guverne sau guvernări, sub un președinte sau altul.
Nu mai constituie un secret pentru nimeni faptul că UNPR, partidul domnului general, s-a născut dintr-o necesitate absolută de a crea un pol de contrabalans al puterii în vremurile în care Traian Băsescu atingea vârful acestei puterii și când, lovit fiind de strania-i epifanie care l-a ajutat mereu în tot ceea ce a însemnat destinul lui de personaj politic, a prevăzut declinul care va urma și modul în care puterea politică va fascicula și se va reconfigura până la plecarea lui din fotoliul prezidențial și mult după aceea.
Se spune că, în politică, este ca în dragoste-pornești cu cele mai minunate viziuni și aspirații și, după ce a trecut perioada de îndrăgostire, rămâi în acea relație doar dacă ai înțeles că suma eșecurilor și cruda realitate reprezintă adevăratul combustibil pe care urmează să se dezvolte relația și să rămână temeinică.
Gabriel Oprea, asemenea lui Traian Băsescu, nu a iubit și nu iubește nimic uman din zona politicii, singura mare iubirea a celor doi rămânând PUTEREA. Ea și numai ea !!!!
Traian Băsescu și-a făcut ieșirea din zona vizibilă a puterii pe aceste acorduri triumfale. Gabriel Oprea și-a făcut intrarea fix pe aceeași temă, cu mențiunea că Oprea, dincolo de orice lozincă naționalistă, dincolo de orice empatie și sentimentalism politic intim, rămâne singur și nedivizat în vreo altă imagine sau persoană din anturajul personal sau din vreun personaj din celelate zone ale politicii.
De aceea, episodul Ponta și guvernarea USL nu au făcut decât să scoată și mai mult în evidență, cu fapte și argumente, această poziție de unicitate egotică politică a domnului general.
Gabriel Oprea promite să nu dărâme niciun guvern din care face parte, așa cum cuvântul dat și interesul național rămân reperele fixe, obsesive ale profilului său politic.
Însă, a vorbi de seriozitatea cuvântului dat, de sacralitate și solidaritate în zona puterii este ca și cum am vorbi despre scorpionul urcat pe spatele țestoasei care urma să-l treacă apa.
În politică și în război, singurul cuvânt de onoare se aplică la siguranța personală și la atingerea obiectivul vital al fiecăruia.
Desigur, nu încape nicio îndoială că domnul general a manifestat cele mai bune și nobile intenții în oricare dintre împrejurările și alianțele politice în care a picat și în care a acceptat să intre sau a fost chemat să o facă din rațiuni care în marea majoritate scăpă profanilor și visătorilor politici ca esență și gravitate.
Acum, mai nou, dat fiind faptul că așa-zisul guvern Ponta și-a consumat demult orice preorgativ în orice aspect al politicii (și tind din ce în ce mai mult să cred că nici nu a deținut vreodată vreunul dintre argumentele pe care și-a bazat efemera și formala ființare) iată că se arată zori noi pentru un posibil nou guvern în care domnul general va juca- cum altfel ?- rolul nodului gordian.
Vasile Blaga iese și spune că se gândește (fiind vorba între noi, o face de multă, foarte multă vreme) că cea mai bună formulă politică guvernamentală pentru acest moment de mare impas ar consta într-un guvern minoritar care să fie încropit la foc automat, firește, cum altfel, decât cu ajutorul UNPR-ului.
Întrebarea este- această minoritate guvernamentală din cine ar putea fi alcătuită ?- având în vedere că tot ceea ce a mai rămas din ceea ce aproape că nu a existat în zona partidelor politice românești sunt niște jalnice epave, triste figuri și umbre ale unora care bântuie politica românească de la dreapta la stânga și invers.
Și, astfel, apare o revelație pe cât de uluitoare pe atât de evidentă: singurul candidat posibil, singurul element viabil pentru a crea o formulă guvernamentală, fie ea și “minoritară “, rămâne nimeni altul decât UNPR-ul în frunte cu liderul său.
Într-un fel sau altul, omniprezența generalului Oprea pe baricadele puterii în tot acest răstimp de lipsă a celorlalți lideri din zona aceasta a pregătit temeinic și solid deznodământul oarecum previzibil.
Aspectul cel mai importat care se desprinde din această posibilitate aproape iminentă este acela care ține de sensul real al unui guvern condus de Gabriel Oprea.
În condițiile în care, cu un președinte cvasiinexistent și cu o clasă politică lovită de disoluție și lipsă de azimut, în a căror completare vine un Parlament scindat, adus la paroxism și sfâșiat de lupta de la vârful puterii, toată puterea politică din stat pare că tinde să se concentreze într-un singur loc și într-o singură mână, care nu întârzie să se antreneze neobosit pentru a prinde și a reține definitiv hățurile ei.
Aproape nimeni nu pare să fi observat un fenomen pe cât de evident pe atât de năucitor și alarmant care se petrece de o bună bucată de vreme în sânul Parlamentului.
Și cu atât mai mult ar fi de urmărit atent acest fenomen cu cât Parlamentul reprezintă în oricare stat democrat barometrul și indicele fluctuațiilor și al tendințelor de creștere, descreștere, orientare și reorientare ale puterii de la vârful statului.
Dacă până înainte de terminarea primei sesiuni parlamentare din acest an, acum în vară, s-a vorbit aproape în continuu timp de 3 ani de majoritatea PSD ca un factor determinant și un suport vital în polul decizional guvernamental, în ultimele 3 luni, mai exact în toată perioada de vacanță de vară, această concentrație garantată parlamentară a început să se dilueze puțin câte puțin, făcând loc unui alt pol de suport al puterii politice. Cel al UNPR-ului.
Zi de zi aproape, presa mai anunță câte o “achiziție” pe care UNPR-ul o face discret sau fățiș din zona parlamentară sau locală și nu numai.
Efectivele “elitei” uneperiste cresc pe nesimțite, însă sigur și amenințător pentru oricare alt oponent sau aspirant la consolidare în sfera puterii.
Nu vorbesc acum de cei 1 million de membri pe care generalul Oprea îi are configurați în tabloul ideal și ideatic al doctrinei de partid și al viziunilor personale.
Vorbesc despre chestiuni reale, temeinice și evident probate.
Așa că, cu un efectiv local de oameni care să asigure ariergarda pentru alegerile parlamentare care vor avea loc în toamna lui 2016 și cu poziția ascendentă pe care domnia sa o are și o consolidează zilnic în cele mai fierbinți zone ale guvernării, putem asista la o surpriză de proporții uriașe în această toamnă atunci când cu adevărat va trebui ca vidul de putere să ia sfârșit și să existe un guvern real cu o și mai reală susținere parlamentară.
Și, atunci, mă întreb, cine va guverna cu adevărat România și ce rol și rost va mai avea la modul real prezența, și așa morganatică, a lui Klaus Iohannis la umbra generalului Oprea care se întinde rapid și dens asupra întregului spectru politic?
Pentru că, dacă alături de Traian Băsescu, poziția generalului Oprea a fost în permanență în controlul și calculul primului dintre ei, în varianta Iohannis, această poziție tinde să își piardă echidistanța și ierarhia și să răstoarne accidental și incidental poziția președintelui, golind complet de sens și palpabilitate persoana prezidențială.
Bineînțeles, aparențele pot înșela, așa cum se întâmplă extrem de des în jocul și imaginea politice.
Am putea crede, și asta se și dorește până la un anumit punct, că generalul Oprea respectă ierarhiile puterii statale, cu probitatea și punctualitatea cazonă pe care le-a afișat în fiecare poză și delegare în cadrul grupurilor politice din care a făcut și face parte.
Acel “noi suntem serioși” este cu atât mai evident în aceste zile și în raporturile domnului general cu instituția prezidențială și cu imaginea lui Klaus Iohannis.
Iar seriozitatea și oficiozitatea raportului Iohannis-Oprea a putut fi observată cu ocazia fiecărui moment în care președintele a avut acele întâlniri cu domnul general.
Se pare că acesta și este elementul comun care caracterizează cele două personaje politice și care a creat o stranie comunicare între ele, justificând preferința președintelui pentru sfătuirea în cele mai importante și urgente treburi ale statului din ultima perioadă cu generalul Oprea.
Ca o primă concluzie care poate fi trasă din tot acest tablou al actualității politice de moment, se pare că asistăm la unul dintre cele mai importante, deși tensionate și apoteotice, momente ale clivajului clasei politice și restartarii ei de pe cu totul alte temeiuri și interese interne și internaționale.
Cu siguranță că această toamnă ne va revela tuturor o sumă de elemente cheie legate de felul în care va fi sau a fost regândită paradigma politică a ultimilor 25 de ani în oricare dintre structurile și nivelele ei.
Dacă România a ajuns la momentul în care, ca profil politic, economic și social, necesită o nouă clasă politică cu o nouă orientare și dacă această orientare, ținând cont de pattern-ul mentalității naționale în privința felului în care trebuie condusă România, precum și a condițiilor și circumstanțelor internaționale și geopolitice în care țara noastră se află în aceste momente, necesită un element de sorginte militară în vârful ierahiei puterii, rămâne de văzut.
