Acest Preacuvios a fost egiptean de neam, a trăit în pustia Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr şi împreună cu cei şapte fraţi ai săi, tineri fiind, s-au despărţit de lume, au intrat într-o mănăstire şi s-au făcut monahi. Fericitul Pimen îşi petrecea zilele şi anii în nevoinţe, stăruind neîncetat în rugăciuni, sporind în faptele bune şi întărindu-se cu ajutor de la Dumnezeu, împotriva nevăzutului război al diavolului. Supunându-şi trupul în slujba duhului, s-a suit la vârful nepătimirii şi a ajuns mare între părinţii pustiei. Auzind de înţelepciunea şi smerenia lui, dregătorul acelui ţinut a vrut, într-o zi, să-l vadă pe Ava Pimen, dar acesta, a trimis vorbă că nu poate să-l primească, gândind că astfel se lipseşte de smerenia câştigată şi se prinde în mrejele mândriei. Atunci când nepotul său a fost acuzat că a făcut o faptă rea, stareţul a scris: „Cercetează după lege şi, de este vrednic de moarte, să moară, iar, de nu, nepedepsindu-l, să-l libereze”. S-a mirat dregătorul de socotinţa acestui bărbat şi, cunoscând că este cu adevărat plăcut Lui Dumnezeu, l-a eliberat, îndată pe tânăr.
Cuviosul a avut o mulţime de ucenici, cărora le răspundea prin pilde şi asemănări adânci, pentru ca ei să înţeleagă învăţăturile Domnului şi să nu rătăcească niciodată de la dreapta credinţă. Unul din ei l-a întrebat, odată: „Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugul, îndemnătorului la rele?”, iar părintele Pimen a răspuns: „Când căldarea are foc dedesubt şi fierbe, muştele şi alte vieţuitoare nu se apropie de ea, iar, când se răceşte, atunci şi muştele stau pe ea şi târâtoarele cad înăuntru. Aşa este şi cu monahul, de cel care se miluieşte cu osârdie, la cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte să se apropie şi să-l tulbure, iar, de cel ce petrece în nebăgare de seamă şi în lenevie, vrăjmaşul, cu înlesnire, se apropie şi îl supără, precum voieşte”.
În astfel de fapte, petrecându-şi viaţa, de trei ori fericitul a ajuns mare învăţător al pustiei şi şi-a primit sfârşitul, bătrân şi plin de zile.
