Ea a fost făcută în Germania, la Dresda, in studioul ”Wilhelm Hoffmann”. Nu este demonstrat, de specialişti, originalitatea portretului.
Ion Luca Caragiale:”Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“. (Vlahuţă, ”Amintiri despre Eminescu”)

“ Era o frumusete ! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari ─ la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare[…]

Asa l-am cunoscut atunci, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit intotdeauna de toate; aici de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! ─ fericita pentru artist, nenorocita pentru om ! “


(Sursa: Ludmila Tălmăzan-Soroca)