- Mai ştii cum arăta mama ta?
Tăcere...
- Ţii minte cum te alinta?
Din nou, aceeaşi tăcere, dublată de o privire ce mi-ar fi spus multe dacă ar fi ştiut ce şi, mai ales, cum. Dar n-avea de unde să le ştie. Ariana avea doar trei ani când mama ei s-a dus pe drumul fără de întoarcere, când cele patru surori mai mari ale ei plângeau în hohote fără ca ea să-şi dea seama de ce, când multă lume le-a trecut pragul şi le tot repeta „săracele de voi“, când tatăl a rămas împietrit de-o durere mută, iar atunci când îl întreba de „mami“, în loc de cuvinte vedea numai lacrimi... Taţii nu plâng, ei sunt cei mai puternici... Dar al ei plângea... Îşi pierduse soţia şi pe mama celor cinci fete, îşi pierduse sprijinul, omul de bază. Ciroza hepatică dezvoltată de o hepatită netratată a fost cea care i-a adus moartea soţiei lui Ioan Capdefier.

Atunci şi acum

Ariana are acum cinci anişori, este mezina familiei Capdefier din Vâlcăneşti, iar în ultimii doi ani a uitat noţiunea de „mamă“. La fel şi surorile ei: Fabiola (7 ani), Oana (11 ani), Alexandra (12 ani) şi Cătălina (13 ani). Pierderea le-a apăsat cumplit, liniştea copilăriei le-a fost tulburată, iar întrebările au început atunci să curgă în avalanşă: „Cine va avea grijă de noi? Cine ne va găti, cine ne va spăla şi călca hainele, cine ne va face casa să arate «lună» de Sărbători? Cine ne va mai mângâia, alinta, cui vom spune tot ceea ce avem pe suflet?”

Problemele au curs una după alta în acea perioadă fatidică pentru familia Capdefier. „Financiar, eram bine atunci, chiar prea bine. Lucram ca sondor la Rompetrol. Am fost plecat şi pe-afară şi aveam luni în care luam şi 6-7000 lei. Dar a venit momentul în care am căzut! Soţia a murit, iar la vreo două luni am rămas fără serviciu, cu cinci fete mici, dependente de mine. Am crezut că o să înnebunesc“, ne-a mărturisit Ioan Capdefier. Însă ştia că trebuie să-şi găsească acele resurse de a merge mai departe. A început să gătească, să spele, să calce, să înveţe cum e treaba cu pieptănatul şi aranjatul părului, cu jocurile copilelor, să fie prezent la şedinţele şi serbările lor. L-au mai ajutat pe ici-colo mama lui şi rudele din vecinătate. Însă, baza este în el. „Când a început Ariana grădiniţa, a trebuit să stau cu ea. Am crezut că se rezolvă dacă stau o oră, două, dar a cam trebuit să fiu prezent tot programul, timp de câteva zile. Într-un final, s-a obişnuit, iar acum merge de plăcere“, ne-a povestit, amuzat de situaţie, tatăl fetelor.

Povestea le-a apărut, în urmă cu ceva timp, şi în presa locală, iar în urma articolului au fost mulţi oameni care s-au mobilizat şi i-au ajutat. Cum se întâmplă de obicei, în astfel de situaţii, cei mai mulţi le-au dus haine şi jucării. Au fost binevenite. Pentru că au fost din plin, au avut de unde să dea şi mai departe. Însă ajutorul principal stătea tot în puterile lor. Oamenii vin şi pleacă, îţi oferă o mână de ajutor, pe moment, dar ţine de tine, de tăria şi dorinţa proprie ca să depăşeşti astfel de situaţii. Ioan Capdefier a înţeles lucrul acesta şi a încercat să-l inducă şi fetelor lui.

Copile cu obligaţii de adult

Treptat, parte din treburile casei au revenit copilelor mai mari. Îşi impart timpul între şcoală şi obligaţiile gospodăriei. Poate că nu este cea mai ordonată casă, poate că faţă de locuinţele din jur face notă discordantă şi, poate, la o primă vedere ai tentaţia să judeci sau să priveşti cu reticenţă totul. Dar, înainte de a pune o etichetă, ar fi bine să vedem dincolo de aparenţe. Când au rămas fără mamă, copilele aveau între 3 şi 11 ani. Principala lor ocupaţie, atunci, era joaca. S-au trezit, peste noapte, cu o multitudine de obligaţii de adult, fără să mai aibă un model feminin, fără sfaturile unei mame. Chiar dacă tatăl a încercat să le lase, în continuare, bucuria copilăriei, puterile şi timpul nu i-au ajuns întotdeauna. Astfel, fetele mai mari au preluat rolul de mamă pentru cele mici, au fost nevoite să înveţe să gătească, să spele, să aibă grijă de animale…să-şi ajute omul care, acum, este totul pentru ele şi căruia i se umezesc ochii atunci când le priveşte. „Sunt fetele mele! Încerc să le ofer tot ce pot şi tot ce au nevoie. Ca să fiu cu ele, n-am putut să mă mai angajez. Recunosc că oferte de lucru am avut şi am, dar trebuie să fiu aici, cu ele. Vin, plec, mai lucrez pe la unu’, altu’ prin sat, mă mai ajut cu vecinii la diverse treburi, dar fetele ştiu că sunt în zonă, ştiu unde să mă găsească dacă au nevoie de mine“ , ne-a spus Ioan.

În prezent, se descurcă din 1300lei/lună, bani care vin din ajutorul social şi alocaţiile fetelor. Mulţi, puţini…fiecare are măsura proprie. În timp ce unii ţipă că astfel de sume sunt insuficiente, dar nu fac nimic pentru a se descurca, Ioan a avut grijă să aibă în gospodărie de toate, de la păsări, animale, până la lemne pentru iarnă. L-ar durea să ajungă la mila celor din jur sau fetele lui să fie arătate cu degetul ca fiind cele care nu au sau să fie triste. 

„Avem de toate, atât cât poţi avea într-o gospodărie de la ţară: găini, iepuri, o văcuţă. Nu le lipsesc fetelor nici dulciurile, nici alte lucruri. Moşul a venit întotdeauna, din toată sărăcia, am făcut tot posibilul ca el să fie prezent. Sufleteşte, le lipseşte mama. Şi mie îmi lipseşte…”, a completat bărbatul, cu ochii înlăcrimaţi. În ultima vreme, vorbesc tot mai puţin despre ea. Pozele cu femeia nu mai stau la vedere. O au în minte, în suflet, dar viaţa merge mai departe.

Teama de a visa

Prinşi în a depăşi cu demnitate momentul, în treburile de zi cu zi, atât tatăl, cât şi copilele au uitat sau îşi refuză un drept: cel la A VISA… chiar şi la lucruri mărunte. Poate că le e teamă, poate că nu ştiu, poate că nu-şi dau seama cum arată lumea dincolo de Vâlcăneşti. Nu ştiu ce vor să facă mai departe sau, dacă au ceva în suflet, nu îndrăznesc să exprime cu voce tare acest lucru.

Cu greu am reuşit să aflăm de la Ariana şi Fabiola, fetele cele mici, ce-şi doresc de la Moş Crăciun. “Eu vreau o casă cu păpuşi, iar Ariana îşi doreşte un bebe de jucărie cu căruţ”, ne-a spus Fabiola, un fel de „purtător de cuvânt“ al familiei. Despre Oana (11 ani) am aflat că-i place să deseneze. Toată ziua, pe toate caietele conturează tot felul de lucruri. Alexandra este cea mai harnică acasă, dar puturoasă la şcoală, după cum ne-a descris-o tatăl, în timp ce Cătălina învaţă bine, are note peste 8, dar are şi responsabilităţile cele mai mari acasă.

În cazul acestor copile, principala nevoie identificată este cea de a le deschide uşa spre A VISA, A SPERA, A CREDE! Propunem ca Moşul să vină altfel pentru ele. Nu doar prin a le oferi cadouri, ci prin a le crea amintiri şi a le arăta şi altceva. N-au fost la Zoo, n-au fost pe Valea Prahovei, nu ştiu cum arată un parc de distracţii sau cum este să vezi un film la cinema. Le putem ajuta să-şi descopere talentele sau ceea ce le place cel mai mult să facă. Tatăl le oferă totul pentru o copilărie fără griji, în timp ce noi le putem aduce un strop de culoare, de speranţă, de bucurie!

Aşteptăm propunerile voastre pentru cadouri altfel de Moş Crăciun!

Cei care vor să se implice în acest caz, o pot face luând legătura cu coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, Cristi Minculescu, fie telefonic la 0726.279.537, fie pe Facebook (pagina grupului de voluntariat este publică).


Text şi foto: Liliana Maxim Minculescu