La Plopeni încă mai rezistă “mitul ielelor” sau al “mireselor cât casa”. Oamenii spun că, în anii ’40- ’50, ielele apăreau noaptea, iar cei care le vedeau fără a avea “permisiunea” orbeau în timp. Ei mai susţin că ielele ar fi fost alungate de venirea comuniştilor şi că azi a sosit timpul “să se întoarcă”.
La Plopeni, în judeţul Constanţa, oamenii încă mai au în minte poveştile vechi cu iele, foarte răspândite odinioară în zonă. Când era ea mai în putere şi mai nepăsătoare cu necazurile - baba Anghelina Band mergea pe vremea aceea la horă, mai sus de cârciuma MAT, lângă pâlcul de sălcii, acolo unde prinsese şi ea drag de un băiat. Acela, însă, nu prea se uita la dânsa şi ea suferea. În 1948, avea 16 ani, n-avea timp pentru tradiţii, îi străluceau viile Dobrogei în ochi şi muşca afurisită din luceferii de dimineaţă, avea măsele pentru asta. “Când am văzut ochii mamei, am ştiut că e ceva rău” Într-o noapte de tinereţe, Anghelina curăţa ştiuleţi de porumb în curte: era toată familia acolo, cu părinţi, cu surori, cu nişte vecini să-i ajute. Atunci, la acea clacă, a aflat ea că ielele există.
“În noaptea aia stam cu toţii în cerc, curăţam la porumb şi vorbeam, na!, de prin sat, de prin lume. Nopţile acelea erau pentru clacă, pe-atunci pământul era la oameni, nu fusese băgat în colectiv de comunişti, iar omul îşi aducea porumbul în bătătură şi îl curăţa: cocenii mergeau la sobă, boabele la animale”, povesteşte Anghelina. Baba tremură rece acum, pentru că filmul acelei nopţi a revenit, iar fata aceea din bătătura părinţilor îi zâmbeşte obraznic, din negura unor amintiri rele: “Stam ca la clacă, vorbeam şi dădeam din mâini. Lângă mine era bietul tata, mai încolo era mama - Dumnezeu să-i ierte. În dreapta, se-nşirau ai lu’ Cupeş, cu soră-mea, Tudora, şi cu frate-meu “întâlnit” (vitreg-n.n.), Stan Creţu. La un moment dat o văd pe biata mama că rămâne brusc mirată de oarece lucru: era cu gura căscată, îmi venea să râd de ea, parcă îl văzuse pe nebunul satului, stând la biroul primarului. N-am dat atunci importanţă: eu mă gândeam cum să fug în sat, să mă întâlnesc cu prietenele. Când am văzut, însă, ochii mamei, am înţeles repede că ceva rău vede ea”. “Până-n grinda casei de înalte” “Mama avea ochii cu care mă căuta când spărgeam farfurii sau când alungam găinile prin bătătură - ochi precum cuţitul. N-aveam atunci curent electric. Era luna ieşită şi am văzut la lumina aceea slabă două femei. Stăteau nemişcate la colţul casei”. Baba Anghelina stă, se miră puţin în sinea sa, şi reia precipitat. “Dar ce femei, Doamne, Doamne?! Erau până la grinda casei de înalte, le vedeam acum cu toţii şi tăceam cu toţii. Stăteau, aşa, nemişcate, la colţul casei dinspre uliţă şi se uitau la noi. Erau îmbrăcate în alb din cap în picioare. Mama nu putea nici să vorbească, altfel mi-ar fi spus “Astea-s ielele!”. Ea le văzuse prima. Au stat ele un timp şi se uitau la noi cum se uită mama la un copil, parcă cu dragoste, parcă cu jind. Nu le vedeam privirea că era noapte, dar m-aş fi jurat că aşa se uitau ele la noi, cum se uita mama la ele, cu privirile ei ascuţite. La un moment dat, a zis una ceva, dar n-am auzit nimic. Am înţeles ce-a zis ea numai după ce i-a răspuns mama. Mama îi spusese “Curăţăm la porumb”, vezi bine, una dintre iele ne întrebase că ce facem noi acolo. Apoi am înţeles ce ne-a zis cealaltă: “Intraţi în casă!”. “Mă strigau noaptea, la poartă” “Eram copil atunci, mi-a fost frică şi nu ştiu când am ajuns în pragul casei, şi de-acolo sub pat. Plângeam şi mă împingeam în peretele patului”, şi-a continuat bătrâna povestea. “Tata m-a şi înjurat. “Taci, ‘tu-ţi luceferii mă-tii, că rămâi fără glas!”, mi-a zis el, şi m-am speriat mai tare, nu voiam să rămîn fără voce, mai aveam multe de spus la lume. Am tăcut şi am ascultat. Şi, la un moment, am auzit cum încuia careva uşa şi, după aceea, a trecut o muzică pe deasupra casei, ca de heruvimi. Aşa dulce era muzica ceea că eu zic că era pentru îngeri. Se-auzeau clopoţei ca de căruţă de iarnă şi un tânguit frumos de vioară. În noaptea aceea, am aflat că ielele există şi nu mi-am mai râs de mama şi nici de cei care povesteau de purcelul negru dintre sălcii, care sărea noaptea la cai de se minunau căruţaşii întârziaţi că este Necuratul! Mie, ielele mi-au mai venit la poartă o dată, la puţin timp. M-a strigat noaptea la poartă, o femeie. Era spre miez, nicio femeie nu te strigă noaptea în Plopeni. Am stat, am ascultat, m-am uitat după perdea, erau două femei înalte, “mirese cât casa”, cum le ziceau unii bătrâni. “Anghelinnooo!”, strigau ele, iar eu ascultam şi nu le răspundeam. Ştiam de-acum că dacă le răspunzi când strigă, rămâi fără voce. Ielele au fost la noi, la Plopeni şi prin Chirnogeni, cât a fost hora satului, prin ’48- ‘50. După ce s-a înfiinţat CAP-ul şi au venit comuniştii fără religie, au fugit săracele peste ogoare. Nu le-a mai văzut nimeni. De-acum, se vor întoarce ele!”, a adăugat Anghelina.
Baba oftează oleacă şi se apleacă să mai culeagă un ştiulete din grămadă. În noaptea asta va sta din nou, să cureţe porumb în curte. Noaptea asta, însă, nu va veni nicio femeie în alb să o alunge. Ielele şi turiştii pot scoate Plopenii din izolare Paradoxal, ielele şi turiştii ar putea scoate Plopenii din izolare, în cer şi pe pământ. Au fugit, însă, ielele şi au luat turiştii după dânsele? Este cert că oamenii de aici ar fi avut ce să arate turiştilor germani care ar fi debarcat în zonă fie şi pentru o singură dată. Ceva va fi mereu ca o chemare, ceva va atrage mereu.
La urma urmei, Plopenii au fost renumiţi mereu ca „patrie a măgarilor”, din vremea când laptele crud de măgăriţă era cunoscut ca hrană, dar şi ca medicament. Apoi, cei din sat ar fi putut să-şi îndoape oaspeţii („fără E-urile de la oraş”) cu pui fript la ţest sau tocăniţă cu mămăliguţă şi i-ar fi putut îndruma mai apoi să viziteze superba biserică albă de pe Dealul pietros sau siturile arheologice din zonă. În sfârşit, la finalul unei zile pline, i-ar fi adus pe vizitatori la somn, într-un aşternut primenit, cu busuioc sub pernă. Viaţa e mai simplă când aerul este mai curat. Pe de altă parte, un drum la Plopenii contemporani descrie doar neputinţa satului dobrogean de a depăşi, ca model de dezvoltare, măcar un cătun din Bulgaria. Pe turism. Casele sunt modeste, oameni au feţe cenuşii şi sunt vârâţi cu totul în haine sărăcăcioase. Cornul abundenţei este la bulgari Peste tot, acelaşi leit-tablou: ruine, bordeie, case timide, vreun magazin care vinde de toate şi care n-are nimic: vei ghici şi vreo doi-trei bogaţi în mareea de amărăşteni. Când n-au treabă la cârciumă, bogaţii ăştia nu găsesc de treabă nici prin bătătura curţii aşa că n-ai unde să tragi cu găzduirea. Din răspântia mare, de la casa care a fost a fraţilor Zaharia, dacă apuci drept înainte, ajungi într-un sat sărac care odinioară a fost de turci, iar acum se numeşte Movila Verde. Temerarul care o apucă mai apoi spre stânga, ajunge pe frontieră, în orăşelul Negru Vodă. Pe toată zona asta, nu e niciun hotel, nicio pensiune, niciun restaurant de Doamne-ajută.
Când au o brumă de parale, ţăranii de la Plopeni, sau orăşenii din Negru Vodă dau o fugă la restaurantele din Bulgaria, cu maşinile lor înmatriculate în Bulgaria: beau rachiu de Bulgaria, înfulecă nişte salate bulgăreşti uriaşe, ciupesc fundul ospătăriţelor bulgăroaice şi se întorc în România chiuind ca la nuntă. Cornul abundenţei e răsturnat doar la bulgari. Aterizat în amărăciunea Plopenilor mioritici, descoperi repede că, aici, toate direcţiile îţi oferă aceeaşi inutilitate a căutărilor. Pâinea neagră de acasă Nu există nici măcar o brutărie pentru faimoasa pâine de grâu care se frământa aici, odinioară, iar cinematograful care, pe vremea dictatorului cultural Nicolae Ceauşescu difuza săptămânal filme indiene, e închis de foarte mult timp. Mergi pe şoseaua spartă, când şi când te mai depăşeşte cât-un ţăran, cu turul pantalonilor căzuţi şi care-ţi răspunde cam într-o doară la salut („Hai no’oc!”), pentru ca mai încolo, cu pălăria bearcă lăsată pe-o ureche, să se oprească şi să privească lung din urma ta: că cine-o fi ăsta? Curiozitatea consolidează aici filosofia gurilor-căscate. Aici sunt rari şi românii, nu mai vorbim de drumeţii germani sau japonezi.
Cine să cucerească Plopenii în afara stepei dobrogene? Toţi ştiu că dacă vreun înstărit de-al locului- familiile Bidoae, Roşu, Cârlig, Ciocdelemn sau Ionescu s-ar apuca să deschidă o pensiune pentru drumeţi, localnicii ar încremeni de uimire: pension, acolo? În calea lupilor? Nimeni din Plopeni nu ştie ce s-ar întâmpla dacă ar veni la ei în sat un turist: ce ar vrea ăla să mănânce, cum ar vrea să doarmă, ce bani le-ar putea cere pentru servicii? Oamenii au citit în ziare că unii chinezi călătoresc în valize galbene, în rest nu ştiu nimic despre turism, nici măcar cu ce s-ar putea deplasa turiştii aceia.
Cert este că puţinii străini care ar ajunge la Plopeni nu s-ar putea plânge niciodată de lipsă de ospitalitate: de curând, localnicul Zaharia Niculae, spre exemplu, a întâmpinat cu pâine şi sare nişte investitori danezi care veniseră la Plopeni să cumpere terenuri pentru agricultură, iar apoi le-a vândut un teren pe care îl mai vânduse şi unui român. Dacă ieşea ceva, poate îl vindea şi ielelor, râd unii, ca să fie dat la trei popoare: două de pe pământ- românii şi danezii, şi una din cer- ielele.
