Sfântul Nifon a fost patriarh al Constantinopolelui, dar cum viaţa Patriarhiei ecumenice ajunsese să fie la cheremul dispoziţiilor de moment ale sultanilor, după doi ani, Sfântul Nifon a fost îndepărtat de către sultanul Baiazid II şi s-a retras la o mănăstire de pe malul Mării Negre, de unde a fost rechemat pe scaunul patriarhal în 1496 şi din nou îndepărtat, după numai doi ani. A fost exilat la Adrianopol unde a rămas până în primăvara anului 1503 când, Radu Voievod, mergând la Constantinopol, pentru a-şi plăti birul anual, l-a căutat, l-a cercetat şi, găsindu-l un “bărbat desăvârşit şi la chip şi în cuvinte şi în fapte", a intervenit la sultan ca să-i dea voie să-l ia în ţara sa. Astfel, Patriarhul Nifon este “primul dintre numeroşii patriarhi răsăriteni care vor veni apoi secole de-a rândul prin ţările noastre."

După ce voievodul obţinu încuviinţarea, “trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deate toate pre mână, zicându-i: «eu să domnesc, iară tu să ne îndreaptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor, şi solitor la Dumnezeu»" sau, după cum spune redacţia grecească a vieţii sale, “eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinţia ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru". Venind în ţară, Sfântul Nifon află “turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica răzvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Chemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile Ţării Ungro-Vlahiei şi tot clerul Bisericii şi făcu sobor mare împreună cu domnul şi cu toţi boierii, cu preoţi şi cu mireni şi, după cum ne spune cronica, “îndată slobozi izvoară de învăţătură limpede şi necurmată şi le spunea den Sfânta Scriptură, şi învăţa pre toţi, şi-i adăpa cu apa milei, credinţei cei adevărate. Grăia-le de pravilă şi de lége, de tocmirea biséricii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierii, şi de mănăstiri şi de bisérici şi de alte rânduri de toate. Şi tocmi toate obiceaiurile pe pravilă şi pe tocmélele sfinţilor apostoli."

Sfântul Nifon a încercat să pună ordine în viaţa Bisericii Ungrovlahiei de atunci, fără a da înapoi sau a închide ochii în faţa unor greşeli “domneşti". Căci, o dată rânduite eparhiile, Radu s-ar fi aşteptat ca Sfântul Nifon, ori să-şi vadă de cele ale orânduirilor bisericeşti ori să plece, numai că mitropolitul, “îndreptător şi învăţător de legea lui Dumnezeu, tată şi păstor şi solitoriu de Dumnezeu", nu înţelegea să închidă ochii la anumite abateri de la legea creştinească, cu atât mai mult că acestea aveau loc în familia domnitoare. Căci sora lui Radu cel Mare, domniţa Caplea, rămasă văduvă, luase pe un boier moldovean, Bogdan, ce-şi lăsase soţia şi copii acasă şi venise aici, fapt care contravenea moralei creştine, drept care Sfântul Nifon, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul odinioară, l-a mustrat pe domnitorul muntean care îngăduia aşa ceva. Numai că, între datoria creştinească şi slăbiciunea de frate, între mitropolit şi soră, voievodul alese pe aceasta din urmă, drept care “îi zice domnul Radu Vodă denpreună cu boiarii: «pasă şi ieşi den ţara noastră, că viaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre.»" Căci, după cum aflăm mai departe, Radu îl rugase mai înainte ca să treacă cu vederea acest păcat al adulterului: “Părinte, iartă-ne, sfinţia ta, şi ai sfinţia ta iertăciune pentru noi, să-ţi dăm avuţie câtă-ţi va trebui, şi să nu ai părere rea nici pre mine, nici pre boieri, iar pentru însurarea lui Bogdan însă nu te amesteca, căci el a luat blagoslovenie de la alţi arhierei; iar tu mergi cu pace oriunde vei vrea şi roagă pe Dumnezeu pentru mine, şi unde vei locui, eu tot voi purta grijă pentru hrana ta, şi ce-ţi va trebui îţi voi trimite".

Dar Sfântul Nifon nu s-a lăsat ademenit de ispita unui trai decent ce i-ar fi fost oferit în schimbul tăcerii, ci l-a mustrat pe domnitor, aducându-i aminte cât stăruise acesta pe lângă dânsul ca să-l aducă în ţară, căci “cu multe rugăciuni" se întâmplase aceasta iar acum îl goneşte “făr’ de dreptate" pentru că a rosti adevărul. El se va duce unde îl va povăţui Dumnezeu, iar ei vor rămâne şi vor muri în păcatele lor, iar când vor voi să-l caute, nu-l vor mai afla şi nu va mai fi cine să-i ajute în vremuri grele. Despărţirea nu a fost blândă, tradiţia mărturisind că şi-ar fi scuturat şi încălţămintea din picioare pentru a nu lua cu sine nici un fir de praf din pământul în care o asemenea nelegiuire era trecută cu vederea: “neîngăduind Nifon patriiarhul, fu gonit den ţară. El încă, ieşând den Târgovişte, şi-au scuturat papucii dă prah, şi l-au afurisit pe domnu (cum s-au şi aflat după moarte) carele, căzând în boală groaznică, au murit..."

Astfel s-a născut tradiţia despre blestemul pe care Sfântul Nifon l-a aruncat asupra lui Radu cel Mare: “că şi de aceasta încă mărturisise sfântul Nifon mai nainte, ca şi de Ţara Rumânească mai nainte, când zise cătră ighemonul Radul, grăind aşa: «Văz zice pogorându-se pre voi şi pre ţara voastră, pentru netocmirea biséricii şi pentru mulţimea fărdelegilor voastre mâniia lui Dumnezeu.»“ Credinţa în blestemul respectiv a fost întărită şi de faptul că în ultimii şapte ani de viaţă Radu cel Mare a fost chinuit de o boală groaznică, astfel că era nevoie să fie purtat în rădvan, căci nu mai putea merge ca înainte. După cum ne mărturiseşte Gavriil Protul, nu după multă vreme de la plecarea sfântului, “a căzut ighemonul Radu într-o boală groaznică şi cumplită, şi alte răutăţi multe îl înconjurară, şi nu se mai uşurau nevoile, ci de ce mergea, de aceea i se mai îngreunau grijile. Se scorniră în ţară răutăţi şi gâlcevi, iar în Biserică netocmire. Şi aşa sfârşi Radu Vodă întru nişte întâmplări rele ca acestea. Dar mai înainte de sfârşitul său el căută pre sfântul, cum zisese el, şi nu-l află, ci era sufletul lui plin de frică şi de cutremur; atunci pricepură toţi că se împlinesc cuvintele sfântului, care zisese mai înainte de Radu Vodă şi de Ţara Muntenească."

Dar nu toţi fuseseră de partea stăpânitorului, biografia sfântului Nifon mărturisind că a existat un tânăr boier, pe nume Neagoe, care l-a aprobat şi susţinut pe mitropolit. Căci după cum Dumnezeu trimisese corbul ca să-l hrănească pe Ilie proorocul, sau pe Daniil proorocul, tot în acest chip “l-a păzit şi pe sfântul Nifon, că îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, şi care era mai mare peste vânători. Aşa făcu Dumnezeu din cele amare dulci şi din cele pizmaşe cu prieteşug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, şi aievea şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele cele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor."

Plecând din Ţara Românească, Sfântul Nifon se duse în Macedonia, iar de aici în Muntele Athos, la mănăstirea Dionisiou, unde muri la 11 august 1508, dată la care este şi cinstit în slujbele noastre ortodoxe. Murind mitropolitul, murind şi voievodul dar şi domniţa care iscase cearta, rămase însă blestemul. Se spune că din mormântul domnitorului Radu ieşeau viermi şi că mirosea urât, iar o altă tradiţie spune că mormântul său a fost trăsnit, din trupul său nemairămând decât capul. O dată cu venirea pe tronul Ţării Româneşti a Sfântului domnitor Neagoe Basarab a fost posibilă şi îndreptarea răului. Conform mărturiei lui Gavriil Protul, întocmai “ca împăratului Teodosie cel Mic, care a mutat moaştele Sfântului Ioan Hrisostom în Ţarigrad, şi lui Neagoe i-a venit cuget şi gând bun dumnezeiesc şi a trimis dintre boierii săi credincioşi cu cărţi la Sfântul Munte al Atonului să aducă moaştele Sfinţiei Sale Nifon Patriarhul, ca să curăţească şi să tămăduiască greşala lui Radu Vodă şi a altora, care îi făcuseră rău sfinţiei sale.

Astfel că, după ce şi-a consolidat domnia, în 1515, drepcredinciosul voievod a trimis vorbă călugărilor de la muntele Athos ca să-i fie date moaştele Sfântului Nifon. După oarecare ezitări ele au fost trimise, iar la apropierea de Târgovişte Neagoe Basarab, însoţit de popor mult, le-a întâmpinat şi le-a sărutat. După aceea duseră sicriul cu moaştele sfântului cu toţi oamenii întru cinstita Mănăstire Dealul, unde iaste hramul sfântului şi făcătoriului de minuni ierarh Nicolae, şi-l puseră deasupra mormântului Radului-vodă. Şi făcură bdenie toată noaptea împreună cu domnul Neagoe-vodă, rugându-se sfinţii-sale pentru iertarea păcatului Radului-Vodă, care fără dreptate au lepădat pre sfântul de la sine şi l-au gonit din ţara sa. (Ia ascultaţi ce făcu Dumnezeu!). Când fu dăspre sfârşitul slujbei utrănei, vrând Dumnezeu să arate aiave iertarea păcatului Radului-vodă şi al altora cari-i făcuse nevoie şi scârbă sfântului, văzu singur Neagoe-vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: Unde s-au rumpt scoabele céle de hier şi acoperământul mormântului Radului-vodă şi degrab să desfăcură marmurile şi să ivi dinăuntru trupul Radului-vodă groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. Şi iată, să dăşchise sicriul cu moaştele sfântului Nifon şi izvorî de la sfântul izvor de apă şi spălă tot trupul Radului-vodă şi-l arătă luminat. Apoi iar înseşi toate încuieturile şi pietrile singur s-au închis şi s-au încuiat ca şi mai nainte. Şi să arătă şi Radul-vodă lui Neagoe-vodă şi-i făcu mare mulţumire pentru lucrul cel de milostenie ce au făcut pentru dânsul".

În felul acesta, a înţeles Sfântul Neagoe Basarab că predecesorul său a fost curăţat de blestemul aruncat asupra sa şi s-a liniştit. A dat înapoi călugărilor de la Athos sfintele moaşte, îmbrăcate într-o frumoasă raclă de argint aurit. La 16 august 1517, a doua zi după sfinţirea mănăstirii lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş, fiind de faţă şi patriarhul ecumenic Teolipt I, a avut loc canonizarea Sfântului Nifon, adică trecerea sa în rândul sfinţilor, “prima canonizare care ştim că s-a făcut la noi în ţară." Tot atunci s-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică pe 11 august.

La Mănăstirea Dealu se păstrează o părticică din moaştele Sfântului Nifon, precum şi o icoană mare a sa, realizată în stilul începutului de secol XIX, stil ce abandonase canoanele bizantine împrumutând trăsăturile realiste ale artei apusene. Partea centrală cuprinde pe sfânt în picioare, având cârja, iar de o parte şi de alta sunt câte patru scene însoţite de inscripţii: Radu Vodă roagă pre sfânt să meargă la Ţara Românească, Sf. hirotonisind episcopi, Sf. mustrând pe Radu Vodă pentru moldovean, S. Sfătuieşte pre Neagoe spre cele bune, S. Păscând catârii, S. Rugându-se s'au arătat stâlpi de foc, Pristăvirea sfântului, Aducerea sfintelor moaşte şi punerea pe mormântul Radului Vodă. În partea de jos, o altă inscripţie ne spune că: “făcutu-s'au această icoană la leat 1809 prin osârdia şi toată cheltuiala smeritului arhimandrid Ilarion, igumen Sf. Mănăstirii Dealului, unde s'au şi aşezat icoana. De Constantin zograf s'au zografisit"

Vedem cum, peste veacuri, în memoria neamului, numele Sfântului Nifon şi al Voievodului Radu au rămas legate unul de celălalt, după cum fuseseră în viaţă, aşa şi după moarte, din pricinile mai sus arătate.