Mitul francmasonic pentru gradul 28 a găsit răspunsul: "Nu există o adevărată moarte în natură; totul se transformă. Ceea ce numim noi moarte este o schimbare. Scopul suprem, fiind neschimbat, este, prin urmare, nemuritor. Gândurile, odată rostite, sunt nepieritoare. Izvorul care le-a dat naştere este şi el veşnic? Cum pot acestea exista, dacă sufletul care le dă viaţă este sortit pieirii? Poate universul, cuvântul rostit al Lui Dumnezeu, să mai existe fără El?"
În acest mit, moartea nu reprezintă un sfârşit, ci o schimbare. Se arată că, aşa cum nu putem ghici gândurile, tot aşa nu putem vedea cum moartea ucide sufletul.
Newberg şi D'Aquili cred că omul percepe astfel miturile, deoarece "creierul înţelege problemele mitice folosindu-se de aceleaşi funcţii cognitive pe care le utilizează în înţelegerea lumii fizice". Crearea miturilor implică folosirea funcţiilor cauzale sau cognitive ale creierului, adică abilitatea acestuia de a lega noţiuni abstracte de evenimente reale. Aceasta este doar una dintre funcţiile creierului responsabile cu inventarea poveştilor. O altă funcţie este aceea binară, capacitatea creierului de a reduce situaţii complexe la simple opoziţii, cum ar fi sus - jos, înăuntru - afară. Cercetătorii explică în continuare: "Când necesitatea cognitivă, condusă de frica existenţială, recurge la funcţia binară pentru a face peisajul metafizic înţeles, acesta este transformat prin deconectarea de la acea problemă şi rearanjarea ei într-o pereche antinomică, ce devine elementul-cheie al mitului: iad - rai, bine - rău, bucurie - tristeţe, naştere - viaţă - renaştere, izolare - unitate".
Miturile, satisfăcând nevoia noastră de organizare, ne fac plăcere; ele ating o coardă interioară, reducând frica de necunoscut prin relatarea unei istorii logice despre teama noastră ilogică. Dacă moartea nu e un sfârşit, ci o schimbare, atunci de ce să ne mai temem?
Dar o poveste bună nu este decât începutul modului de înţelegere a funcţionării ritualului. Ce se întâmplă atunci când trăim poveştile pe care le spunem?
