Ion Luca Caragiale, unul din cei mai mari dramaturgi români a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Şi asăzi piesele ssale de teatru sunt la fel de actuale ca şi atunci când au fost scrise. Dar în spatele geniului Caragiale a stat şi omul şi moartea sa a fost una plină de mister.
În ianuarie, pe 30, s-au împlinit 168 de ani de la naşterea celui ce avea să devină cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale. Caragiale, prin piesele sale, ne-a oferit multe cauze şi teme noi pentru ficţiunea noastră nativă.
Caragiale şi-a câştigat existenţa ca jurnalist, traducător şi prozator. Dar a ajuns să fie cunoscut mai ales pentru piese de teatru. Caragiale s-a bucurat de câteva succese minore în timpul vieţii sale, dar munca i-a fost adesea afectată de cenzura guvernamentală şi de necazurile legale.
Acesta a fost unul din motivele pentru care a ales şi calea pribegiei. Cu toate acestea, la mijlocul secolului al XX-lea, criticii l-au recunoscut ca un scriitor de mare perspectivă. Caragiale, a mai fost cunoscut în societatea contemporană cu el, şi pentru relaţia sa cu Veronica Micle şi rivalitatea lui cu Mihai Eminescu. Au existat, conform surselor vremii, altercaţii, ameninţări şi chiar şantaj în acest trio imposibil.
Perioada anilor în care Caragiale a recunoscut gloria, erau ani plini de tensiuni politice şi moravuri uşoare. Sunt alte motive care l-au determinat să se hotărască să ia calea pribegiei, alături de familie. În primă fază, în 1903, pleacă la Cluj, unde se gândea la un moment dat să se mute cu familia. Alte locaţii, departe de Micul Paris, oraşul moravurilor uşoare, mai erau Braşov şi Sibiu, dar nu s-a mutat în niciunul din cele două oraşe.
”Acolo m-aş afla în sfârşit ajuns la liman ocrotitor. Acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea şi atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adâncă descurajare.” , spunea Caragiale despre Cluj.
Cu toate declaraţiile de admiraţie faţă de oraşul ardelean, Caragiale decide să plece la Berlin, după ce vizitează Austria, Elveţia, Italia, Franţa şi Olanda. Ca mulţi alţii, şi Caragiale a resimţit dorul de ţară, dar se afundă în lucru. Fiind la Berlin reuşeşte să termine o altă comedie, ”Titirca, Sotirescu & C-ia”, cu aceleaşi bine-cunoscute personaje din deja clasica ”O Scrisoare Pierdută”.
Apropiaţii dramaturgului îi ştiau pasiunea pentru băuturile fine, la care nu făcea exces, şi pasiunea sa pentru ţigări. Când venea vorba de o ţigare, sau mai multe, Caragiale era primul care făcea acest lucru. Cella Delavrancea povesteşte cum a fost găsit în camera sa. Caragiale murise după o noapte în care fumase nu mai puţin de 80 de ţigări.
”Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf. Avea capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?” (Cella Delavrancea).
Marele dramaturg avea să moară pe 9 iunie 1912, la 60 de ani, lăsând în urmă o văduvă, pe Alexandrina Burelly, şi doi băieţi, Mateiu şi Luca Caragiale. Opera sa a rămas şi astăzi una de căpătâi în teatrul şi literatura românească.
