“Nu-i o amintire plăcută, dar românii trebuie să cunoască adevărul. Iniţial am vrut să vin în 1990 de Paşte. Am luat legătura cu domnul Paleologu- era ambasador la Paris - rugându-l să transmită guvernului această hotărâre a mea. Am fost vizitat de ambasadorul României la Berna pentru a pune la punct problemele de viză şi paşaport. Totul părea pregătit şi, când urma să mă urc într-un zbor regulat spre Bucureşti, autorităţile române mi-au anulat viza. Am lăsat să mai treacă un timp.

De Crăciun am făcut altă tentativă. Doream să mă reculeg la mormintele bunicilor mei de la Curtea de Argeş şi să merg la Catedrala din Timişoara. Principesa Margareta se afla în decembrie la Bucureşti. I-am cerut să-l informeze pe Petre Roman în legătură cu venirea mea. Principesa a obţinut destul de greu o audienţă la primul ministru care i-a spus că nu era momentul potrivit. “Porţile României sunt închise pentru Rege? a întrebat Principesa Margareta.” “Nu, bineînţeles că nu”, a răspuns Petre Roman. Fiica mea mi-a telefonat şi mi-a relatat convorbirea. I-am spus imediat că sosesc. Între timp renunţasem să merg la Timişoara, doream doar douăzeci şi patru de ore, la Curtea de Argeş.

Margareta i-a adresat lui Petre Roman o scrisoare prin care îl informa despre decizia mea. Am închiriat un avion particular la Geneva pe numele unui fotoreporter care ne însoţea. Eram şase la bord: Regina Ana, prinţesa Sofia, secretarul meu român, un membru al gărzii personale, englez, fotoreporterul şi cu mine. La aeroportul Otopeni se ştia doar că vine un avion din Elveţia, nu că eu eram în el. Am aterizat, un microbuz a venit şi ne-a luat şi … s-a aflat. Am fost primiţi de şeful aeroportului, cordial – cred că împărtăşea cauza noastră – ne-a oferit salonul de onoare şi ne-a spus că nu ne vor controla bagajele.

Ne-a ştampilat paşapoartele, totul era cât se poate de normal. Era puţină lume în aeroport din cauza unei greve. Doi soldaţi de gardă mi-au adresat salutul militar, iar vreo treizeci de lucrători din aeroport au aplaudat venind în jurul meu. Le-am urat Crăciun fericit şi-am ieşit către cele patru automobile închiriate. Când să plecăm, am fost opriţi de un bărbat venit în fugă din aeroport, care ne-a cerut paşapoartele pentru o ultimă formalitate. I le-am dat bineînţeles, au rămas la Otopeni două persoane pentru a le recupera şi am plecat spre Bucureşti, la doamna Mezincescu.

Acolo se aflau mulţi ziarişti străini şi o echipă de la TF1. Cum am ajuns, un telefon ne anunţa că formalităţile cu paşapoartele vor dura mai mult şi mi se recomanda să-mi continui drumul. Am plecat spre Curtea de Argeş. După o oră, la intrarea în Piteşti, ceva ce semăna cu un accident, ne-a oprit. Un stâlp de telegraf bara şoseaua. Erau vreo trei maşini de poliţie şi cam douăzeci de automobile civile. Imediat ce am oprit am fost înconjuraţi de poliţişti cu pistoale mitralieră în mâini. Echipa de filmare de la TF1 care ne urma a pus un proiector pe acel loc şi a început să filmeze. Asta a făcut ca armele să dispară imediat. Dacă nu erau cei de la canalul 1 al televiziunii franceze nu ştiu ce-ar fi ieşit!

Un colonel de poliţie ne-a ordonat pur şi simplu cu brutalitate să ne întoarcem la Otopeni şi ne-a acuzat că am trecut frontiera fraudulos. Mai mult de două ore am discutat fără nici un rezultat. La unsprezece seara ne-am întors în cele din urmă, escortaţi de foarte multe maşini ale poliţiei, cu girofarurile în funcţiune. Echipa de ziarişti care ne urma se înmulţise considerabil. La un moment dat, în loc s-o ia spre aeroport, poliţiştii ne îndreptau pe un drum în plin camp. Mi-am dat seama şi i-am cerut şoferului să întoarcă. Zece maşini apărute din întuneric ne-au blocat. Fiica mea şi secretarul meu s-au angajat în alte discuţii care au durat până la patru dimineaţa.

Un general de securitate a venit în civil de la Bucureşti să stea de vorbă cu “domnul Mihai”. Am acceptat, dar la aeroport, nu în mijlocul câmpului. Generalul a dispărut imediat. Pe urmă a venit un general de aviaţie care ne-a permis - primise şi el un ordin - să pornim spre aeroport. Ajunşi la Otopeni n-am avut voie să coborâm din maşină. Ni s-a spus că un avion militar românesc ne va duce în Elveţia. Am protestat susţinând că acelaşi avion cu care venisem să ne înapoieze. Generalul pretindea că echipajul elveţian era “beat mort”. Bineînţeles că n-am crezut, iar ulterior am aflat că piloţii fuseseră sechestraţi în aeroport, ca nu cumva să aterizăm în alt oraş din România.

Fiicei mele Margareta nu i s-a permis să vină să mă îmbrăţişeze la aeroport. La un moment dat un colonel venea în fugă cu paşapoartele noastre în mână. Înainte de a ni le înapoia, ofiţerul care îl deschisese pe al meu, i-a spus poliţistului: “Priviţi! Este ştampilat bine. Totul a fost în ordine.”

Încercuiţi de poliţişti, am fost conduşi pe pistă şi am văzut un avion românesc de construcţie sovietică. “Dacă nu vă grăbiţí avem şi alte mijloace de a vă urca în avion”, a spus unul dintre poliţişti. Am decolat la şase fără un sfert dimineaţa, după douăsprezece ore de la plecarea din Geneva… Asta a fost...”