- Să trăieşti, coane Radule! Am citit atât de multe năzbâtii despre dta, încât mă văd silit să te întreb: oare chiar aşa de petrecăreţ şi risipitor ai fost, cum spune gura târgului?

- E-adevărat că-mi plăcea viaţa, dar  ploieştenii mei mă respectau pentru realizările administrative, socotindu-mă o figură emblematică a epocii respective (1840-1897- n.a.). Eram un liberal convins, dar cu înclinaţii politice radicale, motiv pentru care am fost arestat pentru participarea mea la cunoscutul eveniment… ”Republica de la Ploieşti”. Cu toate acestea, concetăţenii mi-au făcut o statuie din ceară – singura din ţară – dar şi un soclu de marmură, pe care stă bustul meu, realizat în anul 1902, de sculptorul Themistocle Vidali. Bust aflat pe Bdul Independenţei, in imediata apropiere a casei mele, care a fost, multă vreme, un loc unde tinerii îşi uneau destinele: Casa Căsătoriilor. O clădire-patrimoniu abandonată, care se degradează pe zi ce trece. Dar nu mai sunt eu primar…

 - Se spune că ai fost cel mai bun exemplu al unei disocieri clare între viaţa personală şi funcţia administrativă deţinută, pe care ai îndeplinit-o exemplar…

-  Aveam un pronunţat spirit al cinstei şi dreptăţii. Am fost un avocat de succes, dar fără studii de drept, fiind însă admis, ca membru, în Baroul Prahova, în 1866, când aveam numai 26 de ani.  M-am născut într-o familie bogată din Ploieşti, care avea terenuri întinse în zona de acum a străzii Rudului şi a puşcăriei oraşului. Tata a fost fiul şetrarului (un fel de boier) Stănică Marin, bărbat cu înclinaţii comerciale, care a sporit averea familiei, cumpărând terenuri în zona viitorului Bulevard al oraşului. Deşi nu aveam studii de drept,  am practicat cu succes avocatura, devenind membru al Baroului Prahova în 1866, la numai 26 de ani.

- Ai devenit un strălucit avocat, recunoscut nu doar în Ploieşti, remarcat, în special, în dreptul penal şi în cauzele de la Curtea cu Juri. Bun orator şi un om care îşi îndeplinea promisiunile, portretul dtale, sintetizat de istoricul Nic. M. Pârvulescu, conferind o explicaţie plauzibilă pentru popularitatea de care te-ai bucurat ca primar: „Era un om de statură potrivită, cu figura negricioasă, simpatică, cu privirile neşnic neliniştite. (...) Avea o judecată dreaptă, era un om de bun simţ, cu spirit pătrunzător, cu o cugetare adâncă, al cărui dar de vorbă fascina pe oricine. (...) Făcea parte din categoria oamenilor muncitori, neînfumuraţi, prietenoşi, care nu cerşesc meritele“. Totuşi, să revenim la afacerile făcute cu primăria şi la faptul că erai mult prea petrecăreţ.

- Aceste aşa-zise defecte  nu mi-au diminuat prestanţa de care m-am bucurat. Eram darnic cu oricine şi cam risipitor, însă numai din averea proprie. Aceasta nu m-a împiedicat să facă afaceri profitabile cu Primăria, obţinând sume importante din vânzarea către administraţia locală a Băilor Comunale şi din despăgubirile primite pentru terenurile expropriate în zona Bulevardului.

Petrecerile la care participam făceau parte din viaţa oraşului. Boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, printre care şi eu, normal.

- Iată ce povesteşte istoricul ploieştean Dorin Stănescu despre dta: ”Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian, vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“.

- Dacă-l întâlniţi, spuneţi-i că fac cinste cu o ţuică…

- Că veni vorba de băutură, Ploieştiul din perioada interbelică, căpătase porecla „oraşul lui Ce bei?“ Acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.

- Lasă, dom-le, fleacurile astea, hai mai bine să vorbim despre politică, despre episodul ”Republica de la Ploieşti”, eu fiind un participant activ la toate marile evenimente ale epocii respective. Ca bun prieten cu Alexandru Candiano-Popescu, iniţiatorul mişcării antidinastice din 1870, cunoscută ca „Republica de la Ploieşti“, am fost implicat personal în pregătirea „Revoluţiei“, găzduind în casa mea una dintre întâlnirile conspirative, dar şi în desfăşurarea efectivă a evenimentelor din 8 august 1870. După înnăbuşirea „Republicii“, am fost arestat, judecat şi ulterior achitat de Curtea cu Juri din Târgovişte. Cu un an înainte, mai fusesem implicat şi în luptele electorale din 1869, contribuind la obţinerea victoriei în alegeri. La Ploieşti, procesul electiv a consemnat un grad foarte mare de violenţă exercitată de oficialităţi faţă de gruparea din opoziţie, dar în ciuda manevrelor Guvernului, opoziţia a obţinut o victorie zdrobitoare. Toate aceste acţiuni au dus la cooptarea mea în conducerea organizaţiei liberale Prahova, iar în 1879, 1880, 1885, 1888, 1895 şi 1874, am fost deputat şi senator de Prahova în Parlamentul României. Cariera politică mi-a adus şi funcţii, precum cele de consilier comunal sau judeţean şi de primar. Primul meu mandat a început în februarie 1883, când am fost ales în locul cu C.T. Grigorescu, care devenise deputat. În timpul primariatului m-am ocupat de redresarea bugetului, sprijinirea învăţământului, premierea cu bani a elevilor merituoşi, continuarea lucrărilor la Bulevard, modernizarea şi sistematizarea oraşului, schimbarea oamenilor şi a obiceiurilor birocratice.

- Practic, ai stat în fruntea Primăriei…

- …timp de 5 ani, până în iunie 1888, când am fost nevoit să demisionez datorită presiunilor noului guvern. În ianuarie 1890, liberalii au câştigat din nou alegerile comunale din Ploieşti, iar eu, care eram deputat, am fost desemnat din nou primar al oraşului. Ca atare, am renunţat la avocatură şi m-am implicat foarte energic în viaţa oraşului. Am luat măsuri dure şi concrete, prin care am reuşit să opresc evaziunea fiscală, să reduc cheltuielile bugetare ale aparatului administrativ, să sprijin şcolile, spitalele şi instituţiile culturale, să finalizez lucrările la  Bulevard  - o adevărată emblemă urbanistică a Ploieştiului.

- Epoca a fost una efervescentă şi extrem de benefică pentru oraş, iar dta ai dovedit a fi un gospodar fără reproş, cinstit şi devotat, fapt care ţi-a atras simpatia necondiţionată a ploieştenilor…

- Peste 6 ani, în ianuarie 1896, am fost ales pentru a treia oară primar, dar înrăutăţirea stării mele  de sănătate, m-a determinat să-mi dea demisia un an mai târziu, în aprilie. Eram atât de popular şi de iubit la acel moment încât oamenii nici nu au vrut să audă de alegeri…

- Ca urmare, postul de primar a fost suplinit de ajutorul de primar Mitu Ştefănescu…

- Până pe 8 septembrie 1897, când am trecut în lumea amintirilor, la doar 57 de ani.

- Vestea morţii dtale a produs consternare în oraş. Îndureraţi sincer, mii de ploieşteni te-au condus  la cimitirul Viişoara, aşa cum ai trăit toată viaţa, cu… lăutari. Un taraf a jelit tot drumul, iar acolo, pe marginea gropii, un bătrân lăutar şi-a încheiat repertoriul spunând: „Să trăieşti, coane Radule!“ 


(Acest interviu, ca şi multe altele luate unor personalităţi româneşti şi străine, este inclus într-o preconizată carte, care nu ştiu dacă va apărea vreodată, fără o susţinere financiară).