Dezvoltările permanente din domeniul tehnologiei şi al comunicaţiilor se transpun la nivelul activităţii profesionale în variate forme, având ca efect facilitarea desfăşurării acesteia.

Într-un astfel de context, munca la domiciliu, noţiune care întâmpină încă bariere practice şi ideatice, prezintă un important potenţial de dezvoltare în domenii prielnice precum IT, consultanţă sau contabilitate.

În România, munca la domiciliu este reglementată prin Codul Muncii. Angajatul care lucrează de acasă are aceleaşi drepturi şi obligaţii că orice alt salariat, diferenţele specifice provenind din stabilirea unei forme de control asupra muncii.

Potrivit art. 108 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata, sunt consideraţi salariaţi cu munca la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin. Aceştia îşi stabilesc singuri programul de lucru, iar angajatorul are dreptul de a verifica activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă la domiciliu poate să fie pe durata nedeterminată, determinată, cu timp parţial sau cu normă întreagă, poate să fie şi în cumul de funcţii.

De asemenea, expresia "munca la domiciliu" indică faptul că salariatul nu prestează activitatea într-un loc de muncă pus la dispoziţie de către angajator şi care să aparţină acestuia din urmă, şi nu se suprapune neapărat cu domiciliul real al angajatului.
În continuare, art. 109 din Codul Muncii stabileşte conţinutul contractului individual de muncă la domiciliu, încheiat numai în formă scrisă.

Astfel, acesta va include în plus faţă de contractul standard, precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu, programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului şi obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.

În ceea ce priveşte dreptul angajatorului de a controla activitatea salariatului, "părţile trebuie să stabilească şi modalitatea concretă în care angajatorul va verifica activitatea salariatului, având în vedere faptul că practic angajatorul pătrunde pe proprietatea privată a salariatului".

În caz contrar, angajatorul este decăzut din dreptul de a realiza orice verificare.

Art. 110 din Codul Muncii stabileşte că salariatul cu munca la domiciliu se bucura de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.


Argumente şi contraargumente

În februarie, conducerea Yahoo le-a cerut tuturor angajaţilor săi să vină la birou, declanşând prin această decizie ample dezbateri pe tema celor mai eficiente modalităţi de valorificare a potenţialului de muncă. Pentru mulţi angajaţi buni ai companiei, programul flexibil de lucru a constituit o motivaţie importantă, existând riscul, aşadar, că aceştia să se orienteze către companii care să le ofere condiţii similare celor care i-au atras aici.

Multiplele forme de economisire, atât pentru angajat cât şi pentru angajator, constituie, de asemenea, argumente cu greutate pentru o astfel de opţiune.

Pe de altă parte, contraargumentele nu sunt puţine: munca la domiciliu "atrofiază" creativitatea rezultată din interacţiunea cu ceilalţi, afectează viteza de lucru, distruge linia de demarcaţie între viaţa publică şi cea privată, conduce la izolare, reduce şansele de dezvoltare profesională. Înseamnă chiar mai mult stres şi ore suplimentare, spun persoane care au lucrat de acasă timp îndelungat.

Observaţii

- Angajaţii care lucrează la domiciliu se deosebesc de freelanceri prin faptul că au contract individual de muncă.

- Curtea de Casaţie franceză a stabilit printr-o decizie din aprilie 2010 ca salariatul poate cere indemnizaţia din partea angajatorului sau pentru utilizarea în scopuri profesionale a propriei locuinţe la cererea angajatorului, aceasta fiind considerată o ingerinţă în viaţa privată.

- În România, primele reglementări ale lucrului la domiciliu sunt consemnate în Anteproiectul Codului muncii din 1923, neadoptat.