Joi, 13 mai 2021 - 9:46:26
Echipa Ştiri Actuale
Români din toate țările, uniți-vă!

Cabinet stomatologic Ploiesti, Dentist Ploiesti - Stomatologie

Cele mai rezistente animale de pe Pământ


22 martie 2015

Nişte vietăţi mici care măsoară numai 1 mm lungime sunt atât de rezistente încât reuşesc să supravieţuiască inclusiv în spaţiul cosmic. Tardigrazii, cunoscuţi şi ca „urşii de apă”, pot fi fierţi, îngheţaţi, striviţi, uscaţi sau aruncaţi în spaţiu: vor reuşi să facă faţă condiţiilor extreme, relatează BBC într-un amplu material dedicat acestor animale bizare.

Dacă un om s-ar duce în spaţiul cosmic fără protecţie, ar muri. Lipsa presiunii ar forţa aerul din plămânii acestuia să iasă afară. Gazele dizolvate în fluidele corporale s-ar dilata, împingând pielea şi forţând-o să se umfle ca un balon. Timpanele şi capilarele i s-ar sparge, iar radiaţia ar distruge ADN-ul din celule. Un om ar fi inconştient în 15 secunde.

Însă un grup de animale ar supravieţui chiar şi în aceste condiţii: micile vieţuitoare numite tardigrazi, cu lungimi cuprinse între 0,5 şi 1,5 mm. În anul 2007, mii de tardigrazi au fost ataşaţi unui satelit şi au fost aruncaţi în spaţiu. După ce satelitul s-a întors pe Pământ, oamenii de ştiinţă i-au examinat şi au descoperit că mulţi dintre ei supravieţuiseră. Câteva dintre femele chiar depuseseră ouă în spaţiu, iar puii de tardigrazi erau sănătoşi.ardigrazii sunt adaptaţi pentru a supravieţui în unele dintre cele mai aspre regiuni de pe Pământ. Au fost observaţi pe un munte din Himalaya, la 5.546 de metri altitudine, în izvoarele termale fierbinţi din Japonia, pe fundul oceanului sau în Antarctica. Pot rezista la doze uriaşe de radiaţii, pot fi încălziţi până la 150 de grade Celsius şi pot fi îngheţaţi până aproape de 0 absolut (-273,15 grade Celsius).

Tardigrazii au feţe durdulii, iar corpul pare alcătuit din straturi groase de carne. Au 8 picioare şi gheare la fiecare membru, asemănătoare cu cele ale urşilor. Gura lor este şi ea o armă serioasă, cu dinţi ca nişte cuţite care pot străpunge prada.

Tardigrazii nu sunt niciodată mai mari de 1,5 mm lungime. În lume există peste 900 de specii cunoscute de tardigrazi. Cele mai multe dintre ele se hrănesc cu sucuri extrase din muşchi, din licheni şi din alge. Altele sunt carnivore şi pot să mănânce alţi tardigrazi.

„Readuşi la viaţă” după decenii

Descoperiţi în anul 1773 de pastorul german Johann August Ephraim Goeze, urşii de apă trăiesc pe Pământ de foarte mult timp: s-au descoperit fosile de tardigrazi care au fost datate în perioada cambriană, în urmă cu peste 500 de milioane de ani.

În 1776, omul de ştiinţă italian Lazzaro Spallanzani a descoperit că aceste fiinţe aveau „super-puteri”. El a adăugat apă peste un sediment dintr-un şanţ şi a privit amestecul la microscop. A descoperit sute de mici creaturi în formă de urs care înotau în apă. Deoarece animalele se mişcau foarte încet, el le-a numit „il Tardigrado”, ceea ce însemna „care păşeşte încet”.

Se pare că tardigrazii pot să supravieţuiască decenii fără apă. În 1948, zoologul italian Tina Franceschi susţinea că tardigrazii găsiţi în muşchiul uscat din câteva mostre din muzeu ce aveau peste 120 de ani vechime au fost reanimaţi. După ce a hidratat un tardigrad, el a observat că unul dintre picioarele sale din faţă s-a mişcat. În 1995, tardigrazi uscaţi au fost „readuşi la viaţă” după 8 ani.

Pentru cele mai multe dintre animale, viaţa fără apă este imposibilă. „Când o celulă tipică se usucă, membranele sale se rup, iar conţinutul se scurge, proteinele sunt expuse şi se amestecă, devenind inutile”, a explicat pentru BBC cercetătorul Thomas Boothby, specialist în extremofile, de la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. „ADN-ul va începe şi el să se fragmenteze dacă este uscat”, a adăugat el.

Însă tardigrazii evită un astfel de deznodământ. În 1922, omul de ştiinţă german H. Baumann a descoperit că atunci când un tardigrad se usca şi rămânea fără apă în corp, îşi retrăgea capul şi cele 8 picioare, se încovoia şi intra într-o stare adâncă în care nu se mai mişca deloc, stare asemănătoare decesului. În această stare latentă, metabolismul său se reduce la 0,01% din activitatea normală. Animalul poate sta în această stare timp de decenii, reanimându-se numai când intră în contact cu apa.

În 1842, cercetătorul francez Doyère a demonstrat că un tardigrad în starea sa latentă putea să supravieţuiască chiar dacă era încălzit până la temperaturi de 125 de grade Celsius timp de mai multe minute. În 1920, un călugăr benedictin pe nume Gilbert Franz Rahm a reanimat tardigrazi după ce i-a încălzit până la 151 de grade Celsius timp de 15 minute.

Rahm i-a testat şi în frig. I-a scufundat în aer lichid la -200 de grade Celsius timp de 21 de luni, în azot lichid la -253 de grade Celsius timp de 26 de ore şi în heliu lichid la -272 de grade Celsius timp de 8 ore. După ce au fost scoşi de acolo, tardigrazii şi-au revenit imediat ce au intrat în contact cu apa. Unii tardigrazi au rezistat şi dacă au fost îngheţaţi la -272,8 grade Celsius, puţin mai mult decât 0 absolut. Se pare că supravieţuiesc deoarece tolerează formarea de gheaţă în celulele lor.

Până acum, cercetătorii nu ştiu aproape nimic despre cum reuşesc tardigrazii să supravieţuiască la temperaturi mari. La temperaturi de 150 de grade Celsius, proteinele şi membranele celulelor s-ar distruge, iar reacţiile chimice care susţin viaţa ar înceta. Cele mai tolerante organisme la căldură sunt bacteriile care trăiesc pe marginea fisurilor hidrotermale, găuri de pe fundul mărilor şi al oceanelor. Bacteriile trăiesc şi la 122 de grade Celsius. Dar Rahm susţinea că tardigrazii pot supravieţui şi la temperaturi mai mari.

Multe fiinţe care au evoluat pentru a trăi în locuri precum izvoarele fierbinţi sau deşertul produc chimicale numite proteine de şoc termic. Ele acţionează ca însoţitori pentru proteinele din celule, ajutându-le să îşi păstreze forma şi totodată repară proteinele deteriorate de căldură. Însă până acum nu există nicio dovadă că tardigrazii produc aceste chimicale.

Au supravieţuit la peste 150 de grade şi la – 272 de grade Celsius

Se crede că tardigrazii au nişte abilităţi speciale pentru a supravieţui lipsei apei. „Ştim că, atunci când încep să se usuce, tardigrazii produc nişte substanţe protectoare care le permit să supravieţuiască uscării complete. Dar care sunt exact aceste substanţe încă este un mister”, a arătat Boothby.

Când tardigrazii încep să se usuce, ei par să producă foarte mulţi antioxidanţi. Aceştia sunt substanţe chimice, precum vitaminele C şi E, care ar curăţa chimicalele periculoase din celulele tardigrazilor. Antioxidanţii ar putea explica una dintre cele mai interesante abilităţi ale acestor animale. Dacă un tardigrad rămâne într-o stare vegetativă foarte mult timp, ADN-ul său se deteriorează. Dar când se trezeşte, el este capabil să şi-l repare foarte repede.

În 1842, cercetătorul francez Doyère a demonstrat că un tardigrad în starea sa latentă putea să supravieţuiască chiar dacă era încălzit până la temperaturi de 125 de grade Celsius timp de mai multe minute. În 1920, un călugăr benedictin pe nume Gilbert Franz Rahm a reanimat tardigrazi după ce i-a încălzit până la 151 de grade Celsius timp de 15 minute.

Rahm i-a testat şi în frig. I-a scufundat în aer lichid la -200 de grade Celsius timp de 21 de luni, în azot lichid la -253 de grade Celsius timp de 26 de ore şi în heliu lichid la -272 de grade Celsius timp de 8 ore. După ce au fost scoşi de acolo, tardigrazii şi-au revenit imediat ce au intrat în contact cu apa. Unii tardigrazi au rezistat şi dacă au fost îngheţaţi la -272,8 grade Celsius, puţin mai mult decât 0 absolut. Se pare că supravieţuiesc deoarece tolerează formarea de gheaţă în celulele lor.

Până acum, cercetătorii nu ştiu aproape nimic despre cum reuşesc tardigrazii să supravieţuiască la temperaturi mari. La temperaturi de 150 de grade Celsius, proteinele şi membranele celulelor s-ar distruge, iar reacţiile chimice care susţin viaţa ar înceta. Cele mai tolerante organisme la căldură sunt bacteriile care trăiesc pe marginea fisurilor hidrotermale, găuri de pe fundul mărilor şi al oceanelor. Bacteriile trăiesc şi la 122 de grade Celsius. Dar Rahm susţinea că tardigrazii pot supravieţui şi la temperaturi mai mari.

Multe fiinţe care au evoluat pentru a trăi în locuri precum izvoarele fierbinţi sau deşertul produc chimicale numite proteine de şoc termic. Ele acţionează ca însoţitori pentru proteinele din celule, ajutându-le să îşi păstreze forma şi totodată repară proteinele deteriorate de căldură. Însă până acum nu există nicio dovadă că tardigrazii produc aceste chimicale.

Dincolo de rezistenţa lor uimitoare, există şi costuri pentru abilităţile tardigrazilor, costuri pe care alte animale au evitat să le plătească: a intra în stare latentă este o decizie riscantă. „Când un tardigrad se usucă complet, devine inactiv şi nu mai este capabil să evite pericolele din mediul înconjurător”, a explicat Boothby. Un tardigrad inactiv ar putea să nu moară de sete, însă ar putea fi mâncat. Poate chiar de un alt tardigrad.


Share on Facebook
Share on Twitter
Share on Google Plus
Share on Linkedin
rating  rating  rating  rating  rating
(1579 vizualizări)
Dacă v-a plăcut acest articol, daţi-ne un like:

Adăugaţi un comentariu:
Folosind un cont de facebook:
sau folosind formularul următor:
Nume:

Email:

Comentariul:

Cod siguranţă:
Codul de securitate



Din aceeaşi categorie:










Clinica Roua









































































Ştiri Actuale on Linkedin
Ştiri Actuale on Twitter
 on Google Plus
Ştiri Actuale on Facebook


































ISSN–L 2344 – 3006, ISSN 2344 – 3006
Actualizat la 12 mai 2021
Autentificare
stiriactuale.ro