„Castelul Magului” este denumirea pe care o poartă monumentul ridicat la Câmpina de Bogdan Petriceicu-Hasedu în memoria fiicei sale, Iulia. Templul Spiritist de la poalele Carpaţilor este muzeu acum, căutat atât de iubitorii de istorie şi literatură, dar şi de cei pe care-i pasionează misterele. Circumstanţele construirii castelului nu sunt nici până azi dezlegate în totalitate.

O clădire stranie

Castelul a fost ridicat de cărturarul Bogdan Petriceicu Hasdeu în memoria fiicei sale, Iulia. A fost denumit Castelul Magului sau „Templul Spiritist de la poalele Carpaţilor”. Circumstanţele construirii acestui edificiu nu sunt dezlegate nici astăzi în totalitate. Elaborarea planurilor castelului a fost realizată după dicteu spiritist. Iulia i-ar fi transmis tatălui ei, de dincolo de moarte, indicaţiile privitoare la realizarea construcţiei (deşi nu avusese în timpul vieţii cunoştinţe în domeniu), dar şi numele celor şapte reîncarnări ale ei: Agnodike (prima femeie din lume cunoscută ca medium), Aspazia (Hipatia soţia lui Pericle), Beatrice (iubita lui Dante), Ioana D’ Arc, Elisabeta Tudor (o prinţesă din dinastia Tudorilor), Charlotte Corday (asasina lui Marat, sufletul revoluţiei franceze) şi Iulia Hasdeu, mama ei şi soţia lui Hasdeu.

Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu. Predomină înfăţişarea de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric. Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului. Lângă cele două jilţuri de la intrare sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării.

Iulia, fetiţa genială

Povestea celor două Iulii din viaţa lui B.P. Hasdeu, soţia şi fiica, este unică şi fascinantă. Istoric, folclorist, filolog şi renumit scriitor, provenit dintr-o familie boierească de cărturari din Basarabia, Hasedu se îndrăgosteşte, în 1865, de o ardeleancă foarte frumoasă, pe nume Iulia Faliciu. A fost prima “Iulie” din viaţa lui. La puţin timp se şi căsătoreşte cu ea. În 1869, la începutul lunii noiembrie, se naşte fiica lor, care va fi botezată, tot Iulia. Fericirea lui Hasdeu era fără margini. Alături de femeia vieţii lui şi de micuţa Iulia se simţea în al nouălea cer.

Copila era inteligentă, ca toţi din viţa Hasdeu. Un geniu în miniatură. Încă de la doi ani şi jumătate, Iulia recunoştea literele alfabetului român şi memora poezii. La patru ani înţelegea germana şi povestea, cu multă fantezie, basmele auzite de la străbunica din partea tatălui. Când a împlinit şase ani, Iulia parcursese deja manualele şcolare ale cursului primar. Fetiţa a început să scrie poveşti pentru copii şi versuri, pe teme istorice, chiar înainte de a împlini şapte ani. La opt ani neîmpliniţi, eleva Hasdeu a trecut, cumulate, examenele pentru cele patru clase.

Ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris

Iulia a studiat în particular germana, franceza şi engleza, a luat lecţii de pian, canto şi de desen. Personalităţi de seamă ale sfârşitului de veac au prezentat-o ca fiind o tânără extraordinară, cu o imaginaţie vie şi fecundă, cu un suflet frumos şi atât de sincer. Şcoala gimnazială a facut-o la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, paralel cu susţinerea examenelor la Conservator. În 1881 Iulia pleacă la studii în Paris, însoţită de mama ei. Este admisă în clasa a treia la Colegiul Sevigne din Paris. În iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona.

În acelaşi timp, frecventa cursurile la “Ecole des Hautes Etudes”. Fiind tot la Paris tânăra a început să ia lecţii de greacă şi de latină. În anul 1886, ca studentă la Sorbona, Iulia Hasdeu a frecventat şi seminarul de pedagogie. Totodată, era înscrisă şi la licenţa în litere şi filozofie. La 20 de ani ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, dacă nu ar fi fost răpusă de tuberculoză. În toamna lui 1888, cu câteva luni înainte de a împlini 19 ani, Iulia moare, în camera ei. Pentru tatăl ei această lovitură a însemnat o cădere în noapte. Îl zguduie profund sufleteşte şi intră într-o fază de declin.

Spiritul Iuliei a transmis planurile Castelului?

În memoria ei, Hasdeu a construit la Câmpina un castel ciudat, care reprezintă un veritabil templu al viitorului şi un simbol al ecumenismului religios. Se spune că planurile de construcţie ale acestui monument au fost transmise chiar de Iulia, în timpul unei şedinţe de spiritism. Aceste preocupări, bizare pentru unii, rămăseseră singurul leac pentru suferinţa sărmanului tată care numai astfel îşi mai putea „auzi” fiica.

Hasdeu îşi continuă la Câmpina, dezechilibrat, practicile spiritiste, încercând cu disperare să comunice cu fiica pierdută. Era pesimist şi singuratic, trăind în straniul castel, ca o pasăre de noapte. Credea că spiritul Juliei era cel care îl sugestiona în toate. Cărturarul a scris, la data de 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist: „…în fiecare unitate există o trinitate”, fiind convins că spiritul Iuliei i-a „comandat” să ducă în cavoul de la cimitirul Bellu trei busturi: al lui Iisus Hristos, al lui Shakespeare şi al lui Victor Hugo, toate formând trinitatea. Tot din arhiva spiritistă putem afla că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Th. Speranţia, savantul a primit propunerea de a aşeza, de-o parte şi de alta a scării, undeva la intrarea în cavou, două oglinzi. „Pentru a avea infinitul”, i-ar fi spus Iulia… B. P. Hasdeu face întocmai, apoi îi comandă artistului G. D. Mirea să picteze câte un înger, al cărui chip să se răsfrângă în oglinda cealaltă, producând astfel o impresie deosebită.

În 1902, altă tragedie avea să-l lovească pe Hasdeu: îi moare şi soţia. Rămas acum fără “cele două Iulii”, luminile lui, scriitorul e pe deplin pierdut. Nimic nu-l mai face să-şi continue viaţa sau operele. Îşi cheamă moartea în fiece clipă. În 1907 se stinge şi el din viaţă. Este înmormântat în Bucureşti, între cele doua Iulii, soţia şi fiica. Monumentul funerar al fetei din cimitirul bucureştean „Bellu”, alături de castelul de la Câmpina, sunt unicele temple spiritiste din lume.

Poveşti bizare la castel

De-a lungul timpului, în acest edificiu au avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Conform legendelor locale, o întâmplare ciudată s-a petrecut în 1936, când trei tineri plecaţi în drumeţie au venit să viziteze castelul. Unul dintre ei, Mircea, un tip foarte glumeţ de fel, a vrut să se distreze punând un basc Hristului şi să se fotografieze cu el, luându-l amical de gât. Tânărul era fiul unui mare industriaş, patron la întreprinderea petrolieră „Astra Română”. După câteva zile, mergând să-şi viziteze tatăl la fabrică, Mircea a tras, din curiozitate, de mânerul unei uşi metalice.

Nu ştia că nu avea voie să umble acolo. Înăuntru era acid sulfuric pentru spălatul pieselor, acid care s-a revărsat peste el. Doar faţa şi mâna dreaptă i-au rămas neatinse. A murit în chinuri groaznice, mai târziu. Unul dintre prietenii cu care fusese Mircea în excursie, Petre Goţia a primit la câteva zile de la tragica întâmplare o telegramă în care era anunţat că amicul său nu mai e printre cei vii. A crezut că este o glumă, cum mai fac tinerii între ei. Totuşi, când s-a dus acasă la Mircea, acesta era gata de înmormântare. După ani de zile l-a visat. Se făcea că Mircea plângea şi se căia amarnic pentru greşelile făcute în timpul vieţii şi pentru că batjocorise imaginea Mântuitorului. El îl ruga pe prietenul lui să-i aprindă o lumânare.

În 1957, castelul a fost transformat în cazarmă militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Hristului. Deşi acesta pare a fi cel mai uşor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit. În cele din urmă, a fost lăsat la locul lui, unde se află şi astăzi.

Descurajare – Iulia Hasdeu

“Cu ce naturii i-am greşit
n-am să dezleg
Pedeapsa ei n-am desluşit
Şi n-o-nţeleg.”

Iulia vorbeşte de dincolo de moarte?

„…În capul cărţii mele se citeşte: Sic cogito <<Aşa cuget eu>>. Acest titlu, care se pare tot ce poate fi mai personal, e bine – nici el nu este al meu, nu vine de la mine, nu s-a zămislit în creierul meu, nu; acest titlu mi-a fost de-a dreptul sugerat spiritualiceşte şi – ceva mai mult: fără nici un amestec al persoanei mele, el mi-a fost sugerat anume cu ajutorul mânei unui alt medium.

În şedinţa din 22 martie, eu primii prin Speranţia, scriind automaticeşte în stare cataleptică, o lungă comunicaţiune în care fie-mea vorbeşte, între altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: <<Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău.

Se înţelege că aceasta nu te scuteşte de datoria de a scrie cu toată claritatea putincioasă…>>; apoi mai la vale adaugă: <<Cât priveşte pe al tău Sic cogito să ştii că el va fi cuvântul final şi, totodată, titlul operei întregi>>. Aşadară, mă întreb încă o dată: sunt eu oare autorul acestei cărţi, după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito?”
(Sic cogito, B. P. Hasdeu – Epilog)