Pe Vera am găsit-o într-una dintre comunele prahovene. Este una dintre milioanele de mame ucrainiene care şi-au abandonat locuinţa şi au fugit pentru a-şi salva copiii.
Vera are 29 de ani, iar bebeluşul ei avea doar şase luni când a izbucnit războiul în Ucraina. S-a mutat cu soţul ei într-un sat de lângă Odessa, fiind convinsă că în mediul rural vor fi mai protejaţi. Însă lucrurile nu au fost simple, pentru că Lena şi familia ei au locuit timp de o lună, într-o casă fără acces la apă, electricitate şi gaze.
„Ne-am dat seama că nu mai putem trăi aşa. Şi am decis că voi pleca în străinătate cu copilul meu”,povesteşte Vera, iar ochii îi sunt plini de lacrimi la amintirea greutăţilor trăite.
Pe 28 aprilie, Vera a reuşit să se urce cu bebeluşul într-un autobuz pentru refugiaţi, care a adus-o până la frontiera cu Republica Moldova. Acolo a fost întâmpinată de voluntarii care au ajutat-o să găsească un alt mijloc de transport până în România.
„Am călătorit 24 de ore... tot timpul pe scaun. A fost foarte greu pentru copil, pentru că a fost foarte cald în acea zi, plus transferurile. A fost foarte greu pentru mine. Voiam să dorm, dar copilul meu nu mai voia, aşa că a trebuit să mergem mai departe”, îşi mai aminteşte Vera.
A ajuns în Prahova şi a fost cazată într-o comună din apropierea Ploieştiului. A fost uimită de căldura cu care a fost întâmpinată în România.
„Am venit aici fără nimic. Am plecat de acasă cu un rucsac în care aveam laptele Liubei, două biberoane şi câteva hăinuţe de schimb. Mi-au dat totul: pătuţ, cărucior, ţarc de joacă, haine, totul de la zero. Pur şi simplu, nu aş fi putut să aduc aici nimic din toate astea”, spune Vera.
După primele săptămâni, lucrurile au început să devină liniştite pentru Vera. Vorbeşte de 2-3 ori cu soţul său la telefon. Şi soţul şi tatăl Verei au rămas în Ucraina. Dar Vera ştie că ar fi extrem de periculos să se întoarcă la ei, iar România a devenit a doua ei casă.
Cea mai mare problemă a fost când Liuba s-a îmbolnăvit. A fost ajutată să ajungă cu micuţa la spital.
„Copilul a răcit, aşa că am apelat la voluntari, le-am explicat situaţia şi au chemat o ambulanţă şi am ajuns la spital la Ploieşti. I-au făcut un control complet, de la zero, i-au verificat temperatura. Apoi ne-au dat o reţetă”, mai povesteşte Vera.
S-a integrat în comunitatea locală din Prahova, acolo unde mai sunt încă şapte refugiaţi ucrainieni: două mămici şi cinci copii. Se întâlnesc seară de seară şi stau de vorba, amintindu-şi despre ororile războiului.
Încă se gândeşte cu teamă la clipele trăite în Ucraina şi la pericolul pe care l-a înfruntat pentru a-şi salva copilul.
„Războiul este un lucru foarte rău şi nu l-aş dori nimănui. Stăteam şi îmi hrăneam copilul în prima zi. Şi deodată au început împuşcăturile, casa mea se zguduia, a fost foarte rău”, îşi aduce aminte Vera. „Sunt recunoscătoare că există oameni care te pot primi şi ajuta, cu mâncare, tot ce este nevoie. Pentru că am venit fără nimic. Le mulţumesc mult”, continuă ea.
Vera este doar una dintre milioanele de mame din Ucraina care au fost nevoite să îşi abandoneze casele, pentru a-şi salva copiii din calea războiului. Deocamdată rămâne în România şi speră ca în curând războiul să fie doar o simplă amintire urâtă...
