Precum nu se poate pune stavilă şuvoiului de apă ce se prăvăleşte, din tăriile cerului, spre pământ pe timp de furtună, tot aşa nu s-a putut pune stavilă răspândirii credinţei creştine. Hulit, batjocorit, răstignit, ucis şi îngropat, Hristos a născut în lume o putere de a crede în el care, de-a lungul veacurilor a crescut neîncetat.
Propovăduitorii dumnezeieştii Sale învăţături au fost prinşi şi aruncaţi în temniţe, dar se ridicau alţii să vestească calea adevărului. Închinătorii Lui au fost surghiuniţi şi omorâţi, dar sute de mii de alţi noi credincioşi mărturiseau că Hrisos este Viaţa şi că cei care ascultă cuvintele Lui nu vor muri în veac.
Aşa s-a întâmplat şi în cetatea Nicopol din Armenia, pe timpul împăratului Licinius (308 – 321). Creştinii erau prinşi şi omorâţi, dar credinţa în Hristos luminase, în acel oraş şi cugetele căpeteniilor între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceştia fără teamă, îşi arătau credinţa în Cel înviat din morţi, pentru aceea au şi îndurat chinuri, pe care numai o minte rătăcită le poate scorni şi împreună cu ei, au pătimit şi alţi 41 de creştini. Mucenicii au primit cunune sfârşindu-şi prin foc, viaţa lor pământească.
