În continuare vă prezentăm mărturisirea lui Robert Arakaki din Honolulu, Hawaii, care după o viaţă de protestant a fost chemat la adevărata credinţă, adică la ortodoxie, de către o icoană.
Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană
După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.
Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.
În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund vederea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta împărtăşanie şi-şi ridicau copiii că să poată săruta icoanele.
Temeiul scripturistic al icoanelor
După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin faţă de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33].

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. În Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35]. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. În timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, credinţa acestui fost calvinist s-a întemeiat în urma puternicei mărturii a unei mici icoane!