Acesta s-a născut în Constantinopol şi tatăl lui era înalt dregător al împărăţiei. Urmându-i pilda, tânărul Tarasie a intrat în rânduiala vieţii din lume şi a ajuns sfetnic împărătesc deşi ducea în taină o viaţă de adâncă evlavie.
Era o vreme când biserica trecea printr-o mare tulburare: lupta împotriva icoanelor şi atunci ochii tuturor, pentru slujirea de patriarh, s-au îndreptat spre Sfântul Tarasie. Credincioasa împărăteasă Irina s-a unit cu acest gând şi i-a făcut chemare, iar acesta a fost sfinţit patriarh al Constantinopolului. Acum s-a ţinut Sinodul al VII-lea de la Niceea (787), iar erezia împăraţilor a fost osândită şi dreapta credinţă statornicită: icoana nu este un idol, cinstirea icoanei nu merge la icoana însăşi, ci la chipul înfăţişat pe icoană.
Cinstirea noastră este o cinstire de adorare, dacă merge la Dumnezeu, o cinstire de veneraţie, dacă merge la un Sfânt şi o cinstire de supravenerare, dacă merge la Maica Domnului. Trăind cu dreaptă evlavie, zidind o mănăstire, de cealaltă parte a Bosforului, cârmuind biserica timp de douăzeci şi doi de ani şi două luni, Sfântul Tarasie s-a săvârşit cu pace şi a fost îngropat în mănăstirea pe care şi-a făcut-o, la 25 februarie 1806.
