Sfântul Mucenic Luchian preotul era din cetatea Siriei, născut din părinţi dreptcredincioşi. Rămas orfan de tânăr, a împărţit averea săracilor şi slobod de grijile lumeşti, se nevoia cu trăirea duhonvnicească şi cu cercetarea Sfintelor Scripturi. Cuprinzând, cu mintea adâncul învăţăturii creştine, tânărul Luchian, a fost rânduit preot în Antiohia şi vrând să vadă şi pe alţii strălucind în credinţă şi înţelepciune, a întemeiat şcoală, el fiind învăţător.
Lăsându-şi casa şi mergând la Nicomidia pentru propovăduirea credinţei, a fost prins de ostaşii lui Maximian – Galeriu şi aruncat în temniţă. Aici a făcut dar bisericii din Nicomidia, o carte scrisă de el, care cuprindea Testamentul Vechi şi Nou. După nouă ani de închisoare a fost adus din nou înaintea judecătorului şi fiind statornic în gând, l-au aruncat iarăşi în temniţă, după ce i-au frânt încheieturile mâinilor şi picioarelor, ţinându-l paisprezece zile pe hârburi ascuţite, fără apă şi fără pâine.
Sosind praznicul dumnezeiescului Botez al Domnului, Sfântul şi creştinii din temniţă au dorit să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Cum Sfântul nu se putea ridica şi nu aveau nici masă pentru liturghie, Luchian a zis: „Pe pieptul meu să faceţi Sfânta Jertfă”. Cu pâinea şi vinul, aduse prin nebăgarea de seamă a străjerilor, s-a săvârşit Sfânta Liturghie pe pieptul Mucenicului şi s-au împărtăşit toţi creştinii din temniţă, bucurându-se.
Când dregătorul a vrut să afle dacă Luchian este viu, acesta a strigat de trei ori, cu glas tare: „Sunt creştin”! şi aceasta zicând, şi-a dat duhul. Aruncându-i trupul în mare, un delfin, din voia Lui Dumnezeu, ţinându-l pe spate l-a scos din adânc, la uscat şi fraţii, cunoscându-l l-au îngropat cu cinste. După mulţi ani, Sfânta Elena, mama marelui
Constantin, a ridicat pe mormântul Sfântului Mucenic Luchian o prea frumoasă biserică.
