Acest fericit a trăit pe vremea luptătorilor împotriva Sfintelor icoane, născându-se în ţara Bitiniei. Copil fiind, când păştea vitele, căuta să cunoască ce este viaţa creştinilor şi păzea poruncile Domnului. Povăţuit de Duhul Sfânt, la o viaţă de ascultare şi de rugăciune, îşi însemna turma cu semnul Crucii, aceasta rămânând nemişcată şi nerisipită de fiare şi tâlhari, timp în care el îşi făcea rugăciunea.
La patruzeci şi trei de ani, era un bărbat frumos, voinic şi bun pentru oaste, drept aceea, trimişii împăratului, l-au ales oştean, iar el era iubit pentru vitejia, bunătatea şi smerenia lui. Diavolul, pizmuind viaţa cea îmbunătăţită, l-a tras în lupta împotriva Sfintelor icoane, dar Dumnezeu l-a izbăvit de această înşelare printr-un călugăr, care l-a scos din rătăcire, zicându-i pe nume: „O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana Lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale cele bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă”. Cunoscând că de la Duhul Sfânt s-a făcut aceasta, a căzut la pământ închinându-se şi cerând iertare, a făgăduit îndreptare. Părăsind oştirea, s-a retras la muntele Olimpului, vrând să înceapă războiul contra duhurilor răutăţii şi se pedepsea cu post şi cu tot felul de nevoinţe ale trupului şi sufletului.
Învăţând pe de rost toată Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece râul pe deasupra apei, cu picioarele neudate, darul de a se înălţa de la pământ în timpul rugăciunii, darul de a putea fi de faţă, fără a fi văzut, darul de a tămădui pe cei bolnavi şi darul făcătorilor de minuni. Umblând, cântând psalmii lui David, la fiecare stih adăuga cuvintele: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperământul meu este Duhul Sfânt”.
În cele din urmă s-a aşezat, într-o chilie mică lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida şi a avut fericirea, înainte de sfârşitul său, de a fi părtaş la biruinţa cinstirii Sfintelor icoane (843).
