Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea Palestinei şi a început sihăstreasca trăire pe când era în vârstă de 18 ani, petrecând prin pustii şi prin munţi. Împlinind 25 de ani în sihăstrie, printre alte ispite a fost supus şi la aceasta: o femeie desfrânată a venit la muntele unde se găsea Sfântul şi a cerut să fie primită înăuntru fiindcă se teme de fiarele sălbatice.
Dimineaţa, când Cuviosul a văzut-o schimbată de îmbrăcămintea cea sărăcăcioasă, a întrebat-o cine este şi pentru cine a venit acolo. Când ea a început să vorbească defăimător de viaţa sihăstrească şi să-l îndemne să se apropie de ea, Sfântul a fost tras de la cădere, prin har dumnezeiesc. Aprinzând multe găteje, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi arzându-se pe sine şi smerind sălbăticia trupului, a trimis-o pe femeie la mănăstire. Vindecându-se de rănile focului şi fiind dus cu barca de un corăbier, a ajuns la o stâncă din mare şi a locuit acolo zece ani, fiind hrănit de acel corăbier. A plecat şi de acolo pentru că o fată scăpată dintr-un naufragiu a ajuns până la stânca pe care se găsea el, zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Sărind în mare, cu ajutorul unor delfini care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat.
Trecând prin multe cetăţi şi zicând mereu: ,,Fugi Martiniane, ca nu cumva iarăşi să te ajungă ispita", a sosit la Atena. Aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se de a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului şi de tot poporul. Despre cele două femei, se zice că: prima s-a dus la mănăstire şi trăind în curăţie, s-a învrednicit de a face minuni, iar cea de-a doua a rămas pe stânca din mare până la sfârşitul vieţii, îmbrăcată cu hainele bărbăteşti pe care i le-a dat corăbierul.
