Ce înseamnă să te smereşti? Înseamnă să I te supui cu mintea, în primul rând Lui Dumnezeu, să înveţi şi să primeşti învăţăturile pe care ni le dă Dumnezeu în Evanghelie, în Scriptură, pe care ni le dau oamenii Lui Dumnezeu, care au fost luminaţi de Duhul Sfânt, Sfinţii Părinţi, pe care ni le dă biserica în sfintele slujbe; toate acestea să le primim, să ne plecăm cu smerenie în faţa Lui Dumnezeu.
Acesta este primul aspect al smereniei: să te pleci cu mintea, să ai smerita cugetare. Chiar şi faţă de tine însuţi, să ai smerita cugetare, adică să ştii că nu eşti ceea ce ţi-ar veni să crezi că eşti sau ceea ce zic oamenii că eşti, adică să nu te încrezi în puterile tale, dar nu înseamnă şi să negi nişte lucruri care sunt reale şi care sunt de evidenţa tuturor şi de evidenţa ta. Nu trebuie să te eschivezi a te prezenta aşa cum eşti, dar smerenia are în vedere valorile reale. Dacă eşti în legătură cu Dumnezeu, nu trebuie să te defaimi, să te desfiinţezi, cumva, ci trebuie să te afirmi, prin Dumnezeu.
Există două feluri de smerenie: smerenia omului păcătos – cum era femeia păcătoasă, care avea smerenia din conştiinţa păcatului sau vameşul care spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, nu ca pe nişte cuvinte dintr-o carte de rugăciuni, ci le spunea din conştiinţa lui că-i păcătos şi că aşteaptă mila Lui Dumnezeu. Există şi o altfel de smerenie şi anume, smerenia Maicii Domnului, care n-a avut păcate şi totuşi s-a smerit, lăsându-se în voia Lui Dumnezeu. Aşadar, Maica Domnului a avut smerenia omului virtuos.
Are cu adevărat smerenie, credinciosul care de câte ori face un bine, se simte tot mai dator faţă de Dumnezeu, întrucât binele pe care-l face nu este din puterea lui.
Sfântul Isaac Sirul spune că acela care a trecut prin conacele tuturor virtuţilor, acela e smerit cu adevărat: virtuţile aduc smerenia.
