Biserica Ortodoxă nu a îndemnat niciodată la căutarea suferinţei şi a necazurilor, ca şi cum aceasta ar putea oferi mântuirea prin ele însele, ci ea propovăduieşte mai ales bucuria, iubirea şi fericirea veşnică. Pentru dobândirea odihnei însă, trebuie să răbdăm toate încercările vieţii.
Necazurile şi suferinţele din viaţa noastră sunt urmări ale păcatelor, dar şi piedici ale acestora; suferim de pe urma păcatelor, iar în urma necazurilor, ajungem să fugim de păcate şi să îmbrăţişăm virtuţile. Prin necazuri şi boli trupeşti ni se tămăduiesc rănile sufleteşti, precum spune Sfântul Isaac Şirul: "Acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute".
Necazurile
Câtă vreme omul vede în suferinţa numai o apropiere de moarte, el nu va putea să o rabde în linişte. Necazurile capătă un rost şi devin o adevărată "şcoală a vieţii" abia după ce omul ajunge să îşi dea seama de cauza lor, care este, simultan, păcatul şi iubirea lui Dumnezeu: pentru păcatele noastre avem parte de necazuri şi din iubirea lui Dumnezeu, care "nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu" (Iezechiel 18, 23).
Lipsa suferinţei şi a necazurilor l-au împins adesea pe om în patimi de necinste, uitând complet de existenţa lui Dumnezeu şi de nevoile aproapelui. Neavând nici o suferinţă, bogatul căruia i-a rodit ţarina, îşi spunea întru sine: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te" (Luca 12, 19); în planurile lui de viitor nu încăpea nici Dumnezeu, nici aproapele.
Necazurile trebuie văzute în lumina iubirii lui Dumnezeu, care face tot ce poate spre a-l câştiga pe om din robia duhurilor necurate. "Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci, pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi, spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci, care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?" (Evrei 12, 5-7).
În baza unei pedagogii dumnezeieşti, necazurile (încercările) sunt necesare tuturor oamenilor. Astfel, nu doar cei păcătoşi au parte de necazuri, ci şi cei care duc o viaţă duhovnicească, aceştia din urmă avându-le din alte motive decât cei dintâi: unii pentru a fi păziţi de mândrie, alţii pentru a spori şi mai mult în sfinţenie, iar alţii pentru a-l ruşina pe diavol, cum a fost în cazul dreptului Iov.
Răbdarea cu înţelepciune a necazurilor ne apropie şi mai mult de Dumnezeu, suferinţa având în acest caz o valoare răscumpărătoare. În vremea necazurilor înţelegem mai bine neputinţa proprie şi nevoia de ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate alunga de la noi toată durerea şi întristarea. În momentele grele ale vieţii, chiar şi nevrând, avem şanse mai mari să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, necazurile, suferinţa şi moartea şi-au pierdut puterea, cel care nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu putând foarte uşor să depăşească toate supărările vieţii acesteia trecătoare: "Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice" (II Corinteni 4, 17-18).
Cel cu adevărat credincios, care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu va putea fi doborât de nici un necaz, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit" (Romani 8, 35-37).
Numai privind spre Iisus Hristos vom puteam birui necazurile, făcându-le pe acestea scara către cer: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocară ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre" (Evrei 12, 1-3).
