Aceştia au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284 – 305) şi s-au născut din părinţi credincioşi, într-o cetate din părţile Ciliciei, numită Egeea şi crescuţi cu bună învăţătură, în frica Domnului. Părinţii lor, mutându-se la Domnul pe când erau încă tineri, au lăsat copiilor moştenire multă avere, iar ei, sfătuindu-se, au părăsit toate şi au urmat Lui Hristos.
Zenovia a încredinţat partea ei de avere fratelui său, pentru săraci, ca să trăiască în neprihănire din lucrul mâinilor ei, după legea călugăriei. Zenovie, fratele ei odată cu împărţirea averii, propovăduia şi cuvântul Evangheliei, aducându-i pe mulţi la Hristos, cu graiul şi pilda faptelor bune. Pentru râvna sa, a fost pus episcop al cetăţii Egeea şi a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, astfel că pe orice bolnav punea mâna, îndată aceasta se tămăduia.
Pornindu-se prigoana cea mare, Sfântul Zenovie a fost adus înaintea dregătorului Lisias, iar când acesta i-a cerut să se închine idolilor, a răspuns cu îndrăzneală: „Viaţa cea vremelnică, pe pământ, fără Hristos, nu este viaţă, ci moarte adevărată, iar moartea, pentru credinţa în Hristos, nu este moarte, ci viaţă veşnică”. Pentru credinţa sa a fost supus la bătăi şi la chinuri cumplite, iar Sfânta Zenovia, aflând de fratele ei, a alergat la dregător, mărturisindu-i că este creştină. Chinuiţi amândoi, au fost păziţi cu harul Lui Dumnezeu, nevătămaţi, primindu-şi sfârşitul prin sabie, astfel luând cununa muceniciei.
