În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ermolae, şi cei împreuna cu dânsul, Ermip şi Ermocrat.
Aceşti sfinţi erau preoţi din clerul Bisericii Nicomidiei, rămaşi dintre sfinţii douăzeci de mii ce au fost arşi acolo de tiranul Maximian (284-305) în anul 303 (28 decembrie), fiind ascunşi într-o cămară.
Dar fiind prins tânărul Pantoleon (nimeni altul decât Marele Mucenic Pantelimon, prăznuit la 27 iulie) şi neştiind să mintă, a spus că de preotul Ermolae era învăţat în cele creştineşti şi a fost botezat.
Şi îndată au trimis de l-au adus pe Ermolae la Maximian, şi cu el au adus slujitorii şi pe însoţitorii lui, Ermip şi Ermocrat.
Stând sfinţii la întrebare, şi propovăduind cu îndrăzneală ca Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, li s-au tăiat capetele, în anul 305 de la Hristos.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Preacuvioasei Muceniţe Parascheva din Roma.
Sfânta şi Marea Muceniţa Parascheva s-a născut într-un sat pe lângă Roma, în vremea domniei lui Hadrianus (117-138), din părinţi creştini, Agaton şi Politeia, care multă vreme îl imploraseră pe Domnul să le dea un prunc. Dumnezeu, care întotdeauna răspunde rugăciunilor celor care se tem de el, le dădu deci o fiică, pe care ei o numiră Parascheva, căci era născută într-o vineri (Paraskevi în greceşte înseamnă "vineri") dar şi din evlavie pentru Patima întăritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Încă din fragedă copilărie ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeieşti. Nefiind deloc atrasă de jocurile copilăreşti, îşi petrecea vremea fie în biserica pentru a participa la Slujbe fie acasă, pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu sau rugăciunea. La moartea părinţilor săi, pe când era în vârsta de 12 ani ea împarţi bogăţiile lor celor lipsiţi, apoi se retrase într-o Mănăstire unde primi mahrama, semn al închinării vieţii ei lui Dumnezeu. După ce şi-a petrecut o vreme în ascultare desăvârşită faţă de maica superioară, cu sufletul însetat de a împărtăşi şi celorlalţi oameni comoara credinţei, ea părăsi Mănăstirea pentru a se duce să propovăduiască numele lui Hristos în oraşe şi sate. Astfel aduse pe mulţi păgâni la dreapta credinţă, suscitând nemulţumirea şi ura iudeilor, care au denunţat-o regelui acelui ţinut în care ea se afla (după alţii, noului împărat, Antonin cel Pios, către 140). Suveranul dădu ordin pe dată că nobila creştină să fie arestată şi adusă înaintea lui. Când o văzu, rămase mai întâi surprins de frumuseţea ei apoi încercă să o atragă prin măguliri spunând: "Dacă te laşi convinsă de cuvintele mele şi accepţi să aduci sacrificii idolilor, vei primi multe bogăţii, dar dacă te încăpăţânezi, să ştii că vei avea multe de suferit". Tânăra fată, deşi gingaşa, îi răspunse cu bărbăţie: "Nu mă voi lepăda niciodată de prea blândul meu Iisus Hristos şi nici un chin nu va putea să mă despartă de dragostea Lui. Căci El a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8:12). Cât despre idolii voştri, care nu au făcut nici cerul nici pământul, ei vor dispărea de pe pământ şi de sub cer (Ieremia 10:11) ". Atunci mânia regelui se înflăcăra şi dădu ordin soldaţilor să pună pe capul Sfintei o cască de fier înroşit în foc. Acoperită de rouă, precum cei Trei Tineri din cuptor, Sfânta Parascheva nu simţi nici o suferinţă. După ce i-au fost smulşi sânii, fu aruncată în închisoare, cu o piatră grea pusă pe piept, dar fu vindecată de un Înger ce şi-a făcut apariţia dintr-un mare cutremur. Constatând minunea, 70 de soldaţi din garnizoana s-au convertit şi au fost imediat executaţi din ordinul tiranului care o aduse din nou înaintea lui pe Parascheva. Repetându-şi înflăcărată mărturie de credinţă, Sfânta fu aruncată într-un cazan de cupru şi bronz umplut cu plumb incandescent. Dar şi acolo, trupul său - care primise prin asceza şi feciorie arvuna cinstirii vieţii viitoare - rămase neatins. Crezând că amestecul nu era cu adevărat arzător, tiranul se apropie şi fu orbit de vapaie5. Sub efectul durerii îşi dădu seama de greşeală să şi începu să strige: "Fie-ţi milă de mine, slujitoare a adevăratului Dumnezeu şi redă-mi lumina ochilor şi voi crede în Dumnezeul pe care îl propovăduieşti". La rugăciunea Sfintei el nu numai că îşi regăsi vederea ci primi şi lumina credinţei şi la cererea sa fu botezat în numele Sfintei Treimi, împreună cu toţi cei apropiaţi lui.
Parascheva din RomaEliberata, Sfânta Parascheva părăsi ţinutul pentru a-şi continua misiunea. Pe când se afla într-un oraş condus de un oarecare Asclepios şi propovăduia pe Hristos, fu arestată şi adusă în faţa tribunalului. La întrebarea lui Asclepios care îi ceru să îşi spună numele, Sfânta se închina cu semnul Sfintei Cruci şi declară că era slujitoarea lui Hristos Făcătorul cerului şi al pământului, Care s-a dat crucii şi morţii pentru Mântuirea noastră, şi Care va reveni cu mărire să judece viii şi morţii. Tiranul dădu ordin să fie bătută cu vergile dar Sfânta continua să îl slăvească pe Dumnezeu, cu privirea întoarsă spre cer, iar când Asclepios îi întrerupse pe calai pentru a-i cere să aducă sacrificiu idolilor, ea îl scuipă în faţă cu dispreţ. Ieşindu-şi din fire el ceru să fie biciuita până la os. Dar după o noapte petrecută la închisoare, soldaţii o găsiră a doua zi nevătămată. Cum ea cerea regelui să fie lăsată să se ducă la Templul lui Apolo, toţi păgânii se bucurară, crezând că accepta să aducă sacrificii idolilor. Când însă - după ce se rugase îndelung - îşi făcu semnul Crucii, idolii se sfărâmară cu zgomot mare iar poporul strigă: "Mare este Dumnezeul Creştinilor!". Preoţii idolilor, cuprinşi de furie, au cerut regelui să sfârşească cu ea şi fu aruncată în fosa unde prin rugăciune provoca moartea unui balaur şi a reptilelor care se mai găseau acolo. Constatând că toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepiios o trimise în alta împărăţie, condusă de crudul Tarasios6. Dar cum prin chemarea Numelui lui Hristos ea îi vindecă pe toţi bolnavii care erau aduşi la ea, regelu ceru să fie adusă înaintea lui şi o acuză de vrăjitorie, dând ordin să fie aruncată într-o fosă urât mirositoare, plină de animale veninoase. Prin semnul Crucii, aceasta cloacă deveni asemeni unei pajişti înmiresmate primăvara, iar Sfânta, ocrotita de un Înger, rămase nevătămată la toate celelalte chinuri la care fu supusă. De aceea, nemaiputându-şi conteni mânia, regele ordona călailor săi să taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Cazând în genunchi, Parascheva se rugă cu lacrimi, încredinţându-şi sufletul viteaz Mirelui sau Hristos şi îi ceru să ierte păcatele celor care aveau să-L cinstească. Atunci când capul îi căzu sub spadă, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit în Împărăţia Cerurilor, a cărei venire ea o vestise prin cuvântul său şi prin lucrările sale. De atunci, părţi din moaştele sale, împrăştiate în Sfintele Biserici, nu au încetat să înfăptuiască nenumărate vindecări, în special pentru cei bolnavi de ochi.
Viaţa şi pătimirea sfintei Parascheva Romană a fost scrisă de Ioan de Eubeea în secolul al VIII-lea. Ea este uneori prăznuita şi în ziua de 9 noiembrie.
