Acest Ierarh Sfânt s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi şi din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă şi când avea cincisprezece ani, a fost chemat de Hristos la Sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului, din localitatea Ohrida. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator şi după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip, cu numele de Iosif. Aici s-a nevoit mulţi ani, împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni, deprinzând meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi, a ajuns la măsura desăvârşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite, care se lucrează cu mintea, în inimă.
Pentru sfinţenia vieţii sale, avea darul facerii de minuni, vindecând multe boli, în deosebi pe cei ologi şi pe cei cu grele suferinţe trupeşti. Văzându-l umbrit de darul Duhului Sfânt, părinţii l-au chemat în obşte, pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Iscusit povăţuitor de suflete, ajungând vestit până la patriarhul de la Constantinopol, a fost rânduit egumen al mănăstirii Sfântul Ştefan din Adrianopol şi apoi egumen în Mănăstirea Cutulmuş, din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti.
Se retrage la linişte, în preajma Mănăstirii Vatopedu, dar răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, l-au ales păstor, deşi avea optzeci de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit, ca Sfânt, încă din viaţă. Hirotonit arhiereu, în anul 1650 şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei, s-a dovedit mare apărător al ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos, timp de trei ani. Tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune, a făcut şi unele minuni, punând mâinile pe capul credincioşilor. A stins cu rugăciunea focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei, căci ieşind din biserică cu Sfintele Taine, în mâinile sale şi rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, se retrage la Mănăstirea Partoş şi după trei ani, îşi dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos şi este canonizat la 7 octombrie, 1956.
