Aceşti Sfinţi erau din Asia, din tată păgân şi din maică creştină. Rămânând văduvă, mama lor, aşa precum ea căuta să placă Lui Dumnezeu cu viaţa ei cinstită, aşa îi învăţa şi pe fiii ei, hrănindu-i cu bună învăţătură, în credinţa Lui Hristos. Trimişi la şcoli înalte, pentru a se desăvârşi în iscusinţă, au ajuns adânc cunoscători în meşteşugul doctoricesc, dar au primit de la Dumnezeu şi darul de a tămădui orice suferinţă sufletească şi trupească, folosind atât oamenilor cât şi dobitoacelor.
Ceea ce îi uimea pe toţi era împotrivirea lor de a primi vreo răsplată pentru osteneala lor cu cei bolnavi, căci nu tămăduiau pentru plată sau să adune bogăţii, ci ca să-şi dovedească dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, după porunca Lui Hristos: „În dar aţi luat, în dar să daţi”. Singura lor plată era ca tămăduitul să creadă în Hristos, de la Care îi venea tămăduirea.
Pentru această purtare, ei au fost numiţi de cei credincioşi „doctori fără de plată”, sau „doctori fără de arginţi”. Astfel petrecându-şi viaţa, cu pace şi în dreaptă credinţă, s-au săvârşit şi sunt pomeniţi în Biserică în fiecare an, ca nişte calzi folositori şi apărători ai sufletelor şi ai trupurilor noastre.
