Mucenicul Adrian şi soţia lui Natalia, au trăit în cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, iar la a doua înconjurare ce a făcut acesta prin împărăţia sa, prigonind pe creştini, a prins douăzeci şi trei de bărbaţi creştini, care erau ascunşi prin peşteri, dându-i la multe chinuri. Pe aceştia, mai înainte de a mărturisi i-a întrebat Adrian, un bărbat cinstit dintre mai marii curţii: „Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele chinuri?” şi răspunzând, ei au zis: „Pentru ca să dobândim bunătăţile cele ce sunt gătite de la Dumnezeu, celor ce pătimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate să le audă, nici cuvântul să le povestească”. Acestea auzind, Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor să-i scrie şi lui numele cu creştinii, că bucuros moare şi el cu dânşii, fapt pentru care a fost băgat în fiare, în închisoare.
Aflând soţia sa, Natalia că a fost prins pentru Hristos, îndată îmbrăcându-se în haine luminoase, a alergat la temniţă şi intrând înăuntru, l-a învăţat să stea neclintit în chinuri. Adus în faţa împăratului, Sfântul a mărturisit credinţa în Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi atunci l-au pus cu faţa în jos şi l-au bătut cu toiege, iar întorcându-l cu faţa în sus, a fost bătut peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele. Ca să-i chinuie mai crunt, le-au tăiat tuturor mâinile şi picioarele, apoi dându-şi Sfinţii sfârşitul, urma să li se mistuie trupurile în foc.
Natalia, a băgat mâna Sfântului Adrian în sân şi mergea, strângând sângele ce pica de la cei chinuiţi şi se ungea cu el. Fiind stins focul de o ploaie mare şi grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moaştele Sfinţilor şi punându-le într-un caiac mic, le-a dus la Arghiropoli. Acolo mergând mai pe urmă Natalia, şi-a dat sufletul la Dumnezeu, fiind îngropată lângă moaştele cele muceniceşti.
