Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind în cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului, Tesviteanul şi a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor. Acesta îşi luase de soţie o prinţesă feniciană, femeie de alt neam şi închinătoare zeului Baal. Ea îl îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat şi să se închine lui Baal, întorcându-se la păgânătate.
S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Prorocul şi, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Văzând că nu îl poate aduce la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea de credinţă.
După trei ani şi jumătate, Prorocul s-a întors la curtea lui Ahab şi cu jertfa adusă pe muntele Carmel, a dovedit că străvechea credinţă, pe care o apăra, era credinţa cea adevărată. Poporul însuşi, văzând minunata dovadă a Prorocului, a strigat „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat” şi prinzându-i pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele pe nimeni, iar foametea a încetat, printr-o ploaie binecuvântată, la rugăciunea Prorocului.
Marele Proroc Ilie a săvârşit multe alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a văzut pe Dumnezeu la muntele Horeb „în vânt subţire”, pe cât îi este cu putinţă omului a-L vedea, a despărţit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecând ca pe uscat şi a stat înaintea Lui Hristos, la Schimbarea Lui la Faţă, pe muntele Tabor.
Când s-au sfârşit zilele Prorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri într-un vârtej de flăcări şi într-un car de foc. Sfânta Scriptură şi tradiţia bisericii ne spun că Sfântul Ilie va veni iarăşi pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca Îninte mergător, la cea de a doua venire a Lui Hristos, în slavă.
