Cu cinci ani în urmă, publicam, în presa locală, un interviu cu dl. prof.dr. Gheorghe Marinică, interviu intitulat “UN OM MAI BUN, la 75 de ani!”, titlu inspirat de una dintre ultimele sale cărţi.

Anii au trecut şi, iată, acum, la aniversarea a 80 de ani, Societatea culturală „Ploieşti - Mileniul III” ( preşedinte Constantin Trestioreanu),  al cărei membru este, prof.dr. Gheorghe Marinică a fost omagiat, într-un cadru festiv, în prezenţa a peste o sută de  mari personalităţi prahovene.

Cu acest prilej, cei prezenţi au deschis, în cuvinte pline de emoţie, Marea Carte a Sufletului domnului prof.dr. Gh.Marinică.  Ca prieten al Domniei Sale, am considerat ca interviul publicat în anul 2010 -  reprodus mai jos -  poate fi considerat un semn al preţuirii şi stimei pe care i le port.

„Să fii om e-o întâmplare, să fii domn e-un lucru mare”, spune un aforism cunoscut. Eu am avut bucuria să cunosc un asemenea Om şi Domn totodată. Povestea vieţii sale este pe cât de dramatică, pe atât de spectaculoasă. Din cioban şi slugă, în copilărie, a ajuns profesor doctor, gazetar, primar, poet, cercetător, autor a zeci de cărţi. Numele său: Gheorghe Marinică.

   - Domnule Marinică, deşi vă cunosc de peste 30 de ani, de pe vremea când lucraţi la Comitetul judeţean, unde vă ocupaţi de probleme de cultură, artă, învăţământ, bănuiesc că viaţa şi activitatea dumneavoastră au încă multe necunoscute. Haideţi să deschidem împreună poarta de intrare în sufletul dumneavoastră.

- Să poposim, mai întâi, în satul Vadu Părului – sat component al comunei Albeşti Paleologu – acolo unde mă năşteam eu, la 7 martie 1935. Eram cinci copii la o familie extrem de săracă. La vârsta de zece ani, am rămas orfan de tată, astfel că a trebuit să intru în “câmpul muncii”, mai întâi ca cioban şi apoi slugă la o familie din Valea Călugărească, fiind silit să abandonez şcoala, în clasa a IV-a. Primele semne încurajatoare au apărut în decembrie 1946, când am fost primit la un orfelinat din Ploieşti, iar după desfiinţarea acestuia am fost plasat la orfelinatul “Elena Pavel”. Cu ajutorul unor educatori de excepţie, precum Maria Mizof, Marusia Topor, Constantin Georgescu, Lenuţa Brumaru ş.a, am fost ajutat să termin clasa a IV-a şi să merg mai departe, la Gimnaziul unic “Mihai Viteazul” (fosta şcoală nr. 3), în clasa a
V-a, iar în continuare la Şcoala de băieţi nr. 1 – clasele VI – VII. A urmat apoi liceul, în perioada 1950-1954, la Şcoala medie tehnică de petrol, unde am avut dascăli renumiţi şi colegi minunaţi.

- Remarc faptul că aveţi un scris neobişnuit, caligrafic şi ordonat. Unde l-aţi deprins?

- Felul meu de a fi e construit pe o coardă a sensibilităţii spre frumos. Nimic nu e moştenit, mama era analfabetă, iar tata, atât cât a trăit, avea preocupări existenţiale. Faptul că desenez, sculptez în lemn sau scriu caligrafic sunt calităţi descoperite şi cultivate în copilărie. În timp ce alţi copii se jucau pe uliţa satului, eu sculptam crăci din lemn sau modelam în lut diverse figuri de animale, păsări sau oameni. Aceste înclinaţii le-am valorificat la orfelinate, unde eu eram cu gazetele de perete, cu scenele istorice desenate pe pereţi, toate acestea având dedesubt explicaţii în versuri. De altfel, şi acum, când merg în excursii, caut lemne care pot deveni figuri.

- Să revenim la perioada studiilor. Ce a urmat după terminarea liceului?

- Odată cu încheierea studiilor liceale, a încetat şi statutul meu de “căminar”. Faptul că mi-am terminat studiile, ca premiant, m-a stimulat să merg mai departe şi să îmi iau viaţa în propriile mâini. Am urmat Facultatea de limbă şi literatură română, obţinând, în 1977, şi titlul de doctor în ştiinţe politice.

- V-am regăsit şi ca profesor în învăţământ şi apoi ca redactor la ziarul “Flamura Prahovei” şi colaborator la alte publicaţii. Curând, aveaţi să fiţi “săltat” în funcţii publice, la judeţ.

- Viaţa mi-a pus în faţă tot felul de încercări şi de opţiuni. Am fost, cum spuneţi, profesor şi publicist, apoi deputat judeţean, vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean pentru cultură, artă, învăţământ. Până în anul 1984, când mi s-a încredinţat onoranta şi complexa funcţie de primar al municipiului Constanţa, în perioada când avea în componenţă toate localităţile de pe litoral, de la Vama Veche până la Năvodari, de-a lungul a 80 km. Asta ca urmare a unei indicaţii de partid, din 1968, care prevedea dezvoltarea unitară a tuturor localităţilor de la malul mării. Deşi eu nu ştiam şi nici nu puteam să bat cu pumnul în masă, cum se invoca în aberanta idee şi “strategie” a dictaturii proletariatului, am reuşit, totuşi, în echipă să administrăm bine municipiul Constanţa, care era, de fapt, un judeţ în judeţ. Am dorit, deci, şi m-am străduit să rămân şi să mă manifest ca un om normal, ca un democrat, ca un umanist. Cu alte cuvinte, ca UN OM MAI BUN, cum am intitulat unul din volumele mele de versuri.

La începutul lunii august 1989, când cuplul Ceauşescu a făcut o vizită de lucru la Constanţa, aveam să comit un act de mare curaj, prin faptul că i-am solicitat şefului statului desprinderea de municipiul Constanţa a celorlalte localităţi, justificând asta şi cu faptul că două treimi din populaţia judeţului se află în municipiu. Surprinzător, poate, Ceauşescu a aprobat pe loc propunerea mea de independenţă!

- Şi a venit Revoluţia din decembrie 1989. Cum aţi trăit şi v-aţi descurcat în acele zile dramatice?

- Atunci, în 22 decembrie, mi-am asumat riscurile de rigoare şi m-am raliat forţelor revoluţionare, convins că drumul spre democraţie este ireversibil şi că este de datoria mea ca, în acele zile înfierbântate, să-mi folosesc experienţa în interesul noii societăţi care se prefigura. Cunoscut, probabil, ca un om devotat cetăţii, am fost singurul din conducerea judeţului şi a municipiului care a fost acceptat de revoluţionari să le fie alături, fiind chiar cooptat în Comitetul provizoriu de Salvare Naţională. După trei luni, când ordinea şi liniştea au fost oarecum restabilite, am solicitat să fiu lăsat să plec acasă, la Ploieşti, unde aveam familia. Oamenii m-au înţeles şi, cu regrete, ne-am despărţit. Le-am spus, totuşi, că rădăcinile mele sunt în Ploieşti, dar o parte din inima mea rămâne la Constanţa, alături de constănţeni!

- În calitatea dumneavoastră de primar al Constanţei aţi avut de nenumărate ori prilejul să fiţi aproape de cuplul Ceauşescu. Cum i-aţi descrie pe cei doi?

- Lăsând la o parte acele aberante sarcini de a realiza producţii de 40.000 kg porumb/ha sau 10.000 kg grâu/ha, – producţii care nu se realizau nicăieri în lume -, am remarcat faptul că, în ultimii ani, ea era cea care avea ultimul cuvânt, hotărâtor. La orice intervenţie a lui, ea venea cu două! Datorită ei, Elenei Ceauşescu, au dispărut străinii de pe litoral. “De ce să se lăfăie străinii ăştia şi noaptea? De ce atâţia descreieraţi, ce e debandada asta? De ce să le oferim numai ţigări Kent, ce, ale noastre nu sunt bune?”, erau intervenţiile tovarăşei. Ca urmare, programele discotecilor a fost redus, iar tonele de ţigări Kent importate au fost retrase şi depozitate, până au mucegăit şi au fost aruncate. Asta era tovarăşa! Eu am şi scris un articol, inspirat de activitatea ei, pe care l-am intitulat “Fatalismul muierismului istoric”.

- Aţi venit, aşadar, la Ploieşti, alături de familie. Cum aţi fost primit acasă, de către noile structuri democratice?

- Am lucrat cinci ani în învăţământ, apoi vocaţia mea de publicist am valorificat-o la ziarele locale: Prahova, Ploieştii, Cheia succesului, Viaţa Prahovei, Argus. O întâmplare fericită m-a dus spre tărâmul istoriei, la recent înfiinţata Societate cultural-istorică “Mihai Viteazul”, alături de preşedintele Mircea Cosma. Aici am realizat o serie de publicaţii omagiale consacrate Unirii sub Mihai Viteazul şi în 1918, lui Eminescu etc. şi am publicat cartea “Apostolul se-ntoarce din surghiun”, dedicată memoriei marelui patriot basarabean Constantin Stere, unde pe lângă zeci de documente inedite, am pus şi mult suflet.

- În ultimii ani, de când şi eu sunt membru al Societăţii “Ploieşti-Mileniul III”,
m-am bucurat să vă descopăr, ca vicepreşedinte al acestei societăţi.

- Am venit cu mare plăcere alături de preşedintele Societăţii, ing. Constantin Trestioreanu, un om pasionat de istorie şi cultură. Bilanţul activităţii mele aici, sub raport redacţional, editorial şi tipografic, a ajuns la aproape 50 de cărţi! Cel puţin 35 dintre acestea constituie veritabile capitole ale Monografiei municipiului Ploieşti, carte aflată în lucru, ce va fi publicată în sinteză, în trei volume, începând chiar din acest an. Echipa care lucrează la această Mare Carte a Ploieştiului este formată din peste 30 de cercetători: profesori, istorici, medici, ziarişti, printre care vă regăsiţi şi dumneavoastră.

- Dar o carte memorialistică nu aveţi pe masa dumneavoastră de lucru?

- Am şi ea se află în fază avansată. Mai am însă în lucru şi un proiect de suflet: Monografia satului meu, Vadu Părului – un sat cu istorie de secole, aşezat pe drumul mare al transhumanţei.

- La calculator se scrie repede o carte...

- Pe masa mea de lucru se află, într-adevăr, un calculator, dar eu nu pot să scriu decât cu pixul, noaptea, la lumina lămpii, când pot să stau de vorbă cu mine însumi, să gândesc sau să desenez. Aşa sunt eu, ca om şi ca idee, / Aşa am fost precum mă ştiţi şi voi... Am însă, multe alte cărţi de sertar (monografii, eseuri, proză, versuri), concepute înainte de 1990, pe care îmi propun să le valorific în perioada următoare. La aceste lucrări personale mă vor ajuta, desigur, fiul meu Daniel, nora mea, Angela, precum şi nepoatele, Ana-Lorena şi Alexandra-Beatris mai ales la culesul textelor pe calculator şi tehnoredactare.

- Din lunga operă de creaţie publicistică şi cercetare istorică, sociologică şi culturală, menţionaţi, vă rog, câteva titluri.

- Pe lângă cele peste 4000 de articole apărute în presă, am publicat, singur sau în colaborare, mai multe cărţi printre care: Prahova. Monografie, Ploieşti 1597 - 1997, Carol Nicolae Debie, Sublimul armoniilor creativităţii, Prahova – album monografic, Bisericile din Ploieşti (vol. I şi II), Muntele Athos, oază a liniştii celeste, Cântec românesc pentru popoarele lumii (versuri), Sărăntocii (proză scurtă, - carte premiată la Concursul naţional Marin Preda, 1991), Mai este tineretul “viitorul de aur” al ţării? (eseu) şi altele. Pentru toate acestea îi sunt profund recunoscător soţiei mele care m-a susţinut tot timpul. 

- Deşi păreţi un om de “casă”, bănuiesc că aţi avut şi ieşiri din ţară. Pe unde aţi călătorit?

- Trebuie să vă mărturisesc că îmi place mişcarea şi sportul. În tinereţe am practicat gimnastica, paraşutismul, iar acum merg zilnic pe jos sau pe bicicletă. De călătorit afară, da, am avut mai multe ieşiri, în general ca membru al unor delegaţii oficiale: Olimpiada de la Tokyo (1964), precum şi în Tunisia, URSS, Germania, Grecia, Turcia, Bulgaria ş.a. – toate până în 1990. Îmi doresc foarte mult să merg în Basarabia, la fraţii noştri de care mă simt legat prin toate fibrele fiinţei mele.