Implementat corespunzător, modelul polonez de regionalizare ar putea aduce o lungă perioadă de prosperitate României. Un asemenea proces implica însă reformarea totală a sistemului de fonduri europene şi introducerea unui concept nou în administraţia românească: meritocraţia.

România va fi împărţită în opt regiuni de dezvoltare, iar procesul va începe chiar din acest an. Deşi ne aflăm în cel de-al doisprezecelea ceas, prea puţine aspecte se cunosc despre atribuţiile unui nou nivel administrativ: regiunea.

Proiecte similare implementate în alte ţări europene au fost dezbătute de-a lungul mai multor ani. În Franţa, discuţiile au început în anii '50, iar procesul a înaintat cu paşi, reforma teritorială având loc în 1992. În Polonia, implementarea proiectului a fost rapidă, însă toată lumea ştia ce are de făcut: doar dezbaterile au durat trei ani.

Polonia este considerată un model de succes în procesul de organizare administrativă, datorită ratei ridicate de absorbţie a fondurilor europene, posibilă prin rolul pe care l-au jucat unităţile teritoriale de autoguvernare.

Înainte de regionalizare, tara cuprindea 49 de regiuni administrative de talie medie şi 2800 de comune, o împărţire administrativ-teritorială asemănătoare cu cea a României: 41 de judeţe şi 2700 de comune. De notat este faptul că Polonia este mai mare totuşi cu aproximativ o treime, atât că suprafaţă, cât şi ca număr de locuitori.
Aflată sub auspiciile regimului comunist, administraţia poloneză a înfruntat probleme similare cu ale noastre, chiar dacă sistemele sunt diferite (România important modelul administraţiei franceze): atât administraţia centrală, cât şi cea locală erau extrem de centralizate şi politizate, sub dominaţia directă a ministerelor.

Discuţiile despre descentralizare au început încă din 1990, însă reforma propriu-zisă a avut loc în 1999. Polonezii spun că regionalizarea a fost lovitura de graţie împotriva comuniştilor din sistem. Din acest moment, nu au mai reuşit niciodată să preia controlul în teritoriu.

În România, descentralizarea s-a realizat până acum "doar pe hârtie", după cum subliniază chiar un proiect de regionalizare al USL. Pe de o parte, aparatul administrativ central ia fonduri din judeţe şi le redistribuie discreţionar, iar pe de altă parte, Consiliile judeţene primesc atribuţii fără a avea puterea necesară de a le susţine. Administraţia românească suferă în continuare de bolile comunismului: lipsa de eficientă, corupţie şi politizare.

Regionalizarea: marea şansă a economiei poloneze



În 1999, Polonia a implementat proiectul de reorganizare administrativ-teritorială pe trei niveluri: 16 voievodate, corespunzătoare celor 16 regiuni NUTS 2, 379 de districte şi 2478 de comune, care funcţionează pe principiile descentralizării şi autoguvernării. Totuşi, spre deosebire de Polonia, proiectul de regionalizare a României prevede un aparatul administrativ mai mic, cu doar opt regiuni NUTS, 41 de judeţe (corespondentele districtelor) şi 2700 de comune.

NUTS reprezintă un sistem unitar de diviziune şi raportare a statisticilor regionale ai este compus din mai multe niveluri. România se împarte în patru regiuni NUTS 1, opt regiuni NUTS 2 şi 42 de regiuni NUTS 3. În România, o regiune NUTS 2 cuprinde 2,693 milioane persoane, asemănătoare ca dimensiuni cu: Polonia (2,383 mil. persoane) sau Franţa (2,455 mil. persoane).

Comunele şi districtele reprezintă unităţi de guvernare locală, iar voievodatele sunt unităţi de conducere, responsabile de executarea politicii regionale, la fel cum prevede şi proiectul românesc de regionalizare. Ele au parlament local (un corespondent pentru Camera reprezentanţilor locali) şi consiliu executiv (corespondent pentru Consiliul Regional) condus de un preşedinte.

România mai doreşte Curte de Apel Regionala şi înfiinţarea unui Consiliu Economic şi Social regional cu rol consultativ, alcătuit din principalele categorii socio-economice, care să funcţioneze după modelul francez. Consultarea CES va fi obligatorie.

În schimb, voievodatele poloneze au autonomie normativă, putând emite reguli proprii în privinţa funcţionarii sistemelor pe care le administrează (de exemplu, pot impune programa şcolară proprie). O astfel de libertate este puţin probabilă în România, în condiţiile unei culturi a statului unitar şi a relaţiei tensionate cu Harghita şi Covasna.

Ce înseamnă gospodărirea bugetului

Regiunile poloneze au autonomie financiară. Practic, polonezii au suprapus proiectul de regionalizare direct pe cerinţele Uniunii Europene. Au negociat programe operaţionale pentru fiecare dintre cele 16 regiuni, care au puterea de a negocia direct cu Comisia Europeană. Ministerul Dezvoltării Regionale participa la aceste discuţii dar nu dictează direcţii. În exerciţiul bugetar 2007-2013, 25% din fondurile de coeziune au fost gestionate la nivel regional.

Pe lângă faptul că unităţile teritoriale de autoguvernare, create în urma descentralizării, gestionează o parte din impozitele încasate, ele au reprezentat cel mai mare grup de beneficiari ai fondurilor UE. Astfel, comunele au fost promotoarele proiectelor europene, beneficiind de infrastructură de bază.

În 2004, când Polonia s-a alăturat Uniunii Europene, PIB-ul pe locuitor se află sub media europeană, se arăta într-un document UE. În 2007, PIB-ul pe locuitor crescuse cu o treime, iar rata de angajare de la 51%, la 57%.

O asemenea performanţă a fost posibilă cu ajutorul profesioniştilor. În perioada 2004-2006, personalul Ministerului Dezvoltării Regionale s-a schimbat o dată la şase luni, că în final, Guvernul să decidă creşterea salariilor la nivelul pieţei, pentru a atrage cei mai buni specialişti.

Şi în România regiunile vor dispune de buget propriu, format taxe şi impozite, fonduri europene şi fonduri de coeziune de la bugetul central, dar proporţia lor nu a fost încă stabilită. Guvernul va gestiona doar proiecte naţionale, toate celelalte fiind transferate către regiuni (inclusiv fondurile din cadrul POS-urilor: mediu, resurse umane, administraţie, transporturi etc.), prin creşterea rolului Autorităţilor de Dezvoltare Regională (ADR).

De la regionalizare poloneză la succes polonez

În Polonia n-au mers toate perfect. Suprabirocratizarea, luptele politice şi o insuficienţă comunicare pe verticală, între guvern şi instituţiile regionale şi locale sunt doar câteva dintre problemele de care s-au lovit polonezii.

În perioada 2004-2006, odată cu creşterea economiei pe baza fondurilor europene, au crescut şi disparităţile economice între regiuni, fenomen care deja se resimte şi în România, în ciuda nivelului de absorbţie incomparabil. Circa 33 de oraşe poloneze au intrat în declin, în urma stabilirii noilor capitale regionale, care au format noi centre ale dezvoltării economice.

Însă dezvoltarea economică generată de raţă înaltă de absorbţie a fondurilor europene a eclipsat toate aceste neajunsuri. Cheia succesului în regionalizarea Poloniei a fost acordarea unui rol central în administraţie, sistemului de fonduri europene.

Polonezii nu s-au ferit de parteneriatele public-private (PPP), au renunţat la nepotism în favoarea competitivităţii sectorului public şi n-au lăsat loc de interpretări în distribuţia competentelor între regiuni, districte şi comune. Sunt măsuri care s-au dovedit de succes pentru îmbunătăţirea cadrului de guvernare multi-nivel şi a politicii de dezvoltare regională.

Vestea proastă este că la nivel regional, România nu excelează la niciunul din aceşti factori. Capacitatea administrativă slabă la nivel local şi regional a fost raportată adesea în statisticile internaţionale, drept factor major pentru gestionarea slabă a fondurilor europene

Sursa: www.business24.ro/